Știți cumva cum ne simțim?!

Știi momentele acelea când oamenii încearcă să te desființeze, făcându-te să te simți ca ultima ființă de pe Pământ? Pentru că eu le știu.

Știi momentele acelea când oamenii încearcă să te desființeze, făcându-te să te simți ca ultima ființă de pe Pământ? Pentru că eu le știu.


Vreau să aduc în discuție o anumită categorie de oameni, și anume: vreau să vorbesc despre profesori. În fine, pe cei care le produc elevilor un sentiment de inferioritate nici nu i-aș mai numi așa. Profesorii, așadar. Oameni care și-au propus să insufle peste noi căldură, dăruire și devotament, să se dedice trup și suflet prin prisma meseriei pe care și-au ales-o. Așa să fie în toate cazurile? Nu, ar fi prea frumos. Orice pădure are și uscăciuni.


Experiența cea mai năucitoare ce mi s-a întâmplat a fost pe durata celor trei ani de studii de licență.

Dacă ți s-a râs vreodată în nas pentru că ești prea timorat pentru a răspunde la ore sau pentru că îți tremură vocea când prezinți un proiect, atunci știi cu siguranță despre ce urmează să vorbesc în continuare. Analizând situația din perspectiva unui viitor cadru didactic, a unei practicante care a lucrat cot la cot cu copiii și a observat personalitatea unică a fiecăruia, țin să mărturisesc că așa ceva este inadmisibil. Nu am înțeles și mai mult ca sigur nu voi înțelege de ce ai încerca să distrugi speranțele unui mititel de clasa a VI-a care vede în tine un legendar Prometeu.


Știți cumva cum ne simțim? Nu văd pe niciunul să aibă vreo remușcare din cauza faptului că X-ulescu a lui Vasilescu a picat examenul și nu a părăsit domiciliul o săptămână, timp în care s-a dat cu capul de toți pereții existenți și inexistenți. La propriu. Exagerez? Chiar deloc.


Sunt aici să-ți spun că poți și că dascălul de la catedră nu este în măsură să îți fure visurile, speranțele sau viitorul.

Experiența cea mai năucitoare ce mi s-a întâmplat a fost pe durata celor trei ani de studii de licență. Headshot-ul a avut loc exact în timpul examenului de absolvire. După un an întreg de făcut nopți albe (de parcă m-a pedepsit cineva), zbucium, crize, lacrimi și alte isterii, m-am trezit la începutul lunii iulie în fața unui ecran, trebuind chipurile să-mi susțin licența. Execrabil, nu pot spune mai multe. Nu, nu eu, ci comisia. Atitudinea lor, felul lor de a fi, de a mă trata, de a mă evalua, de parcă ar fi avut în fața ochilor o nulitate. Deși eram foarte bine documentată, orice răspuns era greșit, gândurile mi se zdruncinau mai tare, râsul pe sub mustăți mă descuraja, totul se întâmpla ca și când ar fi fost plănuit ca eu să mă pierd. Totul devenea și mai halucinant când observam că alți colegi sunt favorizați, iar eu „fusesem pedepsită” de parcă aș fi săvârșit vreun păcat capital. Practic, mi-au distrus șansele de a mai urma un masterat la buget în maximum 10 minute. Căminul și gândul de a ocupa un loc în oricare din ele nici nu mai exista, singurul lucru la care mă mai gândeam era timpul irosit.


De ce împărtășesc experiența aceasta cu voi? Pentru că vreau ca articolul meu să fie începutul. Acel început care să-ți dea aripi ție, copile ce ai chipul uscat de atâta amărăciune și mintea tulburată. Sunt aici să-ți spun că poți și că dascălul de la catedră nu este în măsură să îți fure visurile, speranțele sau viitorul. Am scris ca să vă dau speranță. Circula pe internet o postare în care actorul Horațiu Mălăele mărturisea că a fost nevoie de vorbele unui profesor pentru a crede în el și a crezut. Dacă el a putut, atunci poți și tu, poate chiar mai bine, cu un curaj și cu o imaginație sclipitoare. Tu ești tu și nimeni nu-ți poate lua asta. Niciodată! #rezist.


0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.