15 ani. Republica Moldova - România?




15 ani. În mâna dreaptă - un pașaport din care se ivește un bilet cu direcția dus: IAȘI, ROMÂNIA. În mâna stângă - o valiză cu roți tocite. La picioare - niște plăci tectonice care făceau sub mine cutremur. Deasupra capului - aveam un roi de albine neliniștit, care în loc să pună bazele unui stup, înțepau cu intensitate la fiecare pas făcut. Microbuzul încărcat cu încă 15 valize, exact ca ale mele, aștepta în fața gării îmbrăcat într-o mantie de ceață. Până mi-am văzut și eu valiza pitită între scaune, unul din omuleții de pe umăr încerca să-mi șoptească printre pierce-urile cuminți c-ar trebui să-mi las visurile și visele pe partea asta de Prut, să las microbuzul să-și urmeze direcția, că sigur nu-i și direcția mea.


În urmă cu trei ani, am terminat gimnaziul în Republica Moldova, iar printre opțiunile de liceu se ascundea în depărtare și opțiunea de a face liceul în România, însă n-am luat-o în serios decât cu trei zile înainte de începerea perioadei de înscriere pentru admitere. Trei zile în care am reușit să adunăm toate actele bune de pus într-o mapă cu șină și de trecut Prutul. Trei zile foarte solicitante și nesfârșite, pline de griji care s-au evaporat abia după ce am pus piciorul în orașul care urma să devină locul meu de suflet. Trei zile care marcau începutul unei rotații complete, plină de temeri, dar care aveau să mă transforme frumos.


Zilele în care ardeam de nerăbdare să mă plimb prin parțile vechi ale orașului...

Cu toate că aceste trei zile au fost acaparate de stres s-a dovedit că urmau altele și mai grele emoțional. Zilele nesfârșite de până la apariția rezultatelor pe ISJ Iași. Zilele în care ardeam de nerăbdare să mă plimb prin parțile vechi ale orașului. Zilele în care speram că pot pune pauză timpului și să nu mă mai despart de acasă. Zilele în care grijile legate de „ce? cum? unde? când?” nu mai dispăreau. Și zilele-operațiune: ultima zi de acasă și prima zi de Iași.


La câțiva ani distanță mă întreb: care dintre zilele-operațiune a fost cea mai grea, ultima zi de acasă sau prima zi de Iași?


Probabil că e genul de întrebare care nu cere un răspuns concret, cu toate astea îmi amintesc cert că mintea mea în cele 48 de ore s-a dat cu rollercoaster-ul pe gratis. Primele 24 de ore au fost pline de despărțiri, despărțirea de drumurile noroioase, despărțirea de zâmbetele cunoscute, despărțirea de imagini pe care le cuprinzi cu ochii, despărțirea de bancnotele cu Ștefan, despărțirea de ochi familiari, despărțirea de viața de acasă și de totul care-mi aparținea. Următoarele 24 de ore au trecut în nebunia începutului, pe de o parte nesimțite, pe de o altă parte simțite mult prea departe, haosul persista, dar știam că eu sunt cea care trebuia să aranjez haosul pe rafturi, eu și timpul.


...temerile mele de atunci au persistat încă cel puțin o lună...

Orele cu soare din ciclul de 24 consider că au trecut mult mai rapid, comparativ cu cele de noapte, care păreau un negru de neînvins, un negru hoț, care te-a plasat într-un spațiu-timp aleatoriu, care după ce s-a lăsat șters de o dimineață, a continuat să-și mai scuture frunzele printre clipe. Cu toate că-mi sunt niște ore întipărite vag în minte, temerile mele de atunci au persistat încă cel puțin o lună, până m-am asigurat că totul e okay, sunt în siguranță, iar asta e noua mea lume care m-a primit cu brațele cât un soare.


Totuși care au fost problemele ce s-au înșiruit în fața unei minți de 15 ani?


1. Despărțirea. Fiecare despărțire e dureroasă, mai ales dacă ai 15 ani, iar acasă e cevaul de care te desparți. Ideea că acasă rămâne trecut, mă teroriza, iar ideea că largul care mi se arată în față e doar cont propriu se depozita în lacrimi ținute cu forța sub pleoape. Această despărțire prematură m-a ajutat să trec peste alte despărțiri viitoare mai ușor și să înțeleg că unele lucruri trebuie să se întâmple.


În același timp, această despărțire m-a pus în fața oglinzii, mi-a deschis ochii și m-a pus la acțiune, mi-a dat de înțeles că mama e departe și e mult necunoscut. Astfel, am învățat să ies de la școală, să trec pe lângă blocuri în drum spre cămin și să devin tolerantă la mirosul de mâncare gătită în casă. Am mai învățat că o valiză bine făcută se începe de luni și se termină vineri, nu că aș fi pus mare lucru acolo, ci pentru că așa numărarea zilelor era mai ușoară. Tot așa am învățat cum să plâng silențios pe întuneric, într-o cameră cu alte cinci povești și, în același timp, să ignor alte plânsuri, care, precum al meu, voiau să fie silențioase.


2. Distanța, un alt semn de întrebare, căruia nu-i pot dezlipi linia verticală nici astăzi. Distanța fizică rămâne distanță, oricât de mult n-am tăia curbele sau dealurile din ea, iar distanța morală e vulcan activ, care mocnește, mocnește până explodează și realizezi că nici după timpul bisect nu ai învățat cum să gestionezi dorul.


3. Totul va fi bine? La trei ani distanță pot spune, cu certitudine, da, totul va fi bine. Deși azi, întrebarea asta are un răspuns pozitiv, la început năștea alte milioane de întrebări, de la întrebări existențiale până la „câți bani mai am până vineri?”, ultima din ele a pus involuntar bazele unei educații financiare, iar restul au fost câte o nouă cărămidă care a ajutat la construirea persoanei mele. Întrebările astea, apărute în șir indian, m-au maturizat imediat, exact cum a spus și un prieten de-al meu „de parcă ai mei 17 ani au fost acum 10 ani”, în sensul că grijile multe au venit simultan și au dat gata timpul. Cu toate că întrebările astea au furat din timp, e frumos să înțelegi peste an că majoritatea își au răspunsul în univers și e suficient să apară un catalizator ca întrebarea și răspunsul să se întâlnească.


15 ani. Schimbările au fost grele, problemele păreau multe, dar orice lucru frumos cere sacrificii, astfel încât clipa actuală mă face să consider zborul peste Prut una din cele mai bune decizii. Iar dacă te afli acum în situația prin care am trecut, respiră, savurează momentul și nu uita că acasă e mereu acolo.


CELE MAI CITITE

Despre KULT

Susține-ne

Ce facem

Pentru tineri

Subscribe

Newsletter

Contact

0773 123 246

©2021 by KULT. All rights reserved.