20 de ani, încotro?



Întrebarea „Ce vrei să fii când vei fi mare?” mi-a bântuit copilăria. Nu cred că sunt singura, și deși toți aveam un răspuns gata pregătit, pe măsură ce am crescut, răspunsul a devenit tot mai vag și ambiguu.


Mă apropii de celebra vârstă de 20 de ani și mă uit cu din ce în ce mai multă atenție în jur. Aștept de când eram mică să fiu un tânăr adult, iar odată ajunsă aici, pot spune sincer că habar nu am ce fac. Și nu sunt singura.


Am realizat acest lucru când, uitându-mă cu indiferență pe Instagram zilele trecute, o postare îmi sare în ochi: o poză cu un cuplu simpatic și descrierea "Save the Date" sub. La o privire mai atentă, am realizat că în poză apare o fostă colegă de-a mea cu care pierdusem legătura atunci când am intrat la liceu. Se căsătorește, iar eu nu știu dacă să fiu fericită, indignată sau șocată. Tind să cred că reacția mea nu are legătură cu ce a decis ea să facă cu propriul viitor, ci mai degrabă cu faptul că mă pune în fața întrebării „Ce fac eu cu al meu?”.


Cum ar trebui să arate viața la 20 de ani?


Venim după 12 ani de școală în care ne este spus: „Să faci aia, să nu faci asta”, așa că înțeleg dilema cu care ne confruntăm atunci când, proaspăt ieșiți de pe băncile liceului, suntem nevoiți să ne descurcăm de unii singuri. Iar după un an de facultate cu mai multe sau mai puține peripeții, pot să confirm că sunt la fel de dezorientată ca acum un an.


Dacă viața de adult ar veni cu un „Mic Ghid de Trăit Tinerețea”, altfel ar sta lucrurile. Un ghid care să îți spună „Cum să înveți și să ai și viață socială?”, „E okay să schimbi grupul de prieteni” sau „Cum să plătești facturile?”. Dar cum nu am fost binecuvântați cu așa o invenție, scriu acest articol căci sunt la fel de derutată ca orice tânăr de vârsta mea.


La 12 ani primești acnee, iar la 20 întrebări existențiale fără răspuns.

Uitându-mă în jur, constat că și ceilalți trăiesc aceleași frustrări ca mine, frustrări cumva specifice vârstei: la 12 ani primești acnee, iar la 20 întrebări existențiale fără răspuns. Printre prietenii mei descopăr fel și fel de tipologii; de la cei care trăiesc în prezent și se tem de viitor, la cei care se tem așa de tare de viitor că și l-au planificat în detaliu. Sunt cei care nu au avut niciodată o relație și cei care, aparent, nu mai vor să aibă vreo altă relație, aceia care abia s-au hotărât la o facultate și aceia care deja și-au planificat toată viața, cei care se distrează „cât mai pot” și cei care încă trebuie să ceară voie părinților să iasă din casă. Așa că nu pot să nu îmi pun întrebarea: ce e cu prăpastia de la 20 de ani?


Oricât ne-am dori, nu poate fi nimeni învinuit pentru discrepanțele dintre așteptările noastre de la viață și realitatea ei adesea crudă. Mi-ar plăcea să spun că nu aveam nicio așteptare pentru momentele astea, dar v-aș minți și pe voi, și pe mine. Inevitabil mi-a fost conturată o oarecare imagine în minte. Iar dacă voi nu ați realizat încă, și voi aveți așteptări de la viața de adult în devenire. Fie că e vina filmelor cu adolescenți rebeli de pe Netflix, fie a poveștilor care încep cu „Pe vremea când eram eu tânăr…”, toți visăm cu speranță la momentul în care ne luăm viața în propriile mâini. Cumva, de la vârste mai mari sau mici ni se spune că viața de la 20 de ani e acest tărâm fermecat al libertății și independenței, a studenției și petrecerilor, a relațiilor frumoase și a vinului ieftin. Dar oare așa e? Sau este asta doar o variantă idealizată a celor care, trecuți de tinerețe, se gândesc la ea cu nostalgie?


La o vârstă la care nu știm ce să facem mai întâi, cum ne asigurăm că reușim să le facem pe toate?

Aud „Bucură-te de anii ăștia” de la toți cei mai în vârstă decât mine și, deși pot înțelege buna lor intenție, remarca sună mai mult a avertisment și nu a fost doar odată urmată de „...cât mai poți…”. Nu vreau să fiu răutăcioasă în vreun fel, dar cum? Voi, cei mai mari ca noi, cum ar trebui mai exact să ne bucurăm de anii de acum? Oricât mi-aș fi dorit, nu m-a pregătit nimeni pentru a-mi trăi tinerețea într-un mod care să merite povestit nepoților, căci fiecare vine cu propria versiune de „tinerețe perfectă”. Fiecare are o variantă a sa de „Ce aș fi vrut să fac eu la 20 de ani, dar nu am reușit” și tind să cred că, indiferent ce alegi să faci, indiferent la câte petreceri mergi sau câți oameni noi cunoști, toată lumea ajunge să regrete că nu a făcut mai multe. La o vârstă la care nu știm ce să facem mai întâi, cum ne asigurăm că reușim să le facem pe toate?


Îmi pot imagina că toți tânjim după ceva anume când ne apropiem de schimbarea prefixului: de la plecat de acasă la un început proaspăt. Știu că ăsta a fost cazul meu; după mai mult timp în care locuitul alături de ai mei devenea sufocant, tânjeam să locuiesc singură, să am propriul program și să îmi port mai mult sau mai puțin singură de grijă. Pentru cei din grupul meu, situația nu a fost identică, dar toți eram în căutarea a ceva: un grup nou de prieteni, o relație, un oraș nou și nedescoperit. Iar odată plecați de acasă, perioada de avânt și entuziasm s-a consumat destul de repede. În cazul meu, să stai un week-end fără părinți e incitant, odată ce devine o normalitate își pierde farmecul inițial. Niciunul dintre noi nu și-ar fi dorit să se întoarcă acasă, dar cu toții ne-am trezit înconjurați de o incertitudine bizară, iar în priviri ni se citea un oarecare „Și acum, ce?!”. De ce oare, într-o lume în care toți suntem în căutarea libertății, devenim atât de nepricepuți când suntem liberi?


M-a pus pe gânduri replica unui vechi amic „Oricum nimeni nu are habar ce face la nicio vârstă”. Așa să fie oare? Înaintăm prin viață fără niciun fel de instrucțiuni, iar pe parcurs doar căpătăm experiență? Poate ne obișnuim cu incertitudinea și devine insesizabilă. Ideea mi-a provocat amețeală, trebuie să recunosc. Dar adevărul este că trăim cele mai frumoase momente atunci când nu ne întrebăm încotro ne îndreptăm.


În încercarea de a mă concentra mai puțin pe nesiguranța vârstei și a mă bucura mai mult când le spun oamenilor „Am 20 de ani.”, îmi rămâne doar să învăț să trăiesc cu neprevăzutul mai mult ca prieten, decât ca dușman. Totuși, în tot zumzetul caracteristic acestor ani, nu pot să nu mă întreb: 20 de ani, încotro?

0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.