• Ava

Ascendent în tinerețe


Fotografie din arhiva personală

N-aș putea descrie câtă armonie se apropie de ceea ce văd acum.

E ca și cum aș fi încercat în tot acest timp să desfac o cutie care era întoarsă cu spatele

Și să revăd constant niște scenarii aproximativ inutile;

Asta dacă n-ar fi încărcate cu atâta emoţie pe care n-am vărsat-o la momentul respectiv

Acum când nu mai pot, acum vreau să o vărs.

Deloc ciudat că versurile unei poezii se golesc de sens și vina nu e decât a ideii de creație.

O cenzură umilă a cuvântului iubire nu seamănă a iubire deloc,

Cum nici vorbele nu își văd de propriul lor stăpân,

Cum nici eu nu te mai văd așa des în orice există din jurul meu.

Te aud în schimb foarte des.

O imagine fără un element al dezastrului se scufundă singură,

Nu prinde sens decât dacă tu vrei sa îi dai sens.

A ierta lumina e ceva, e de așteptat,

Dar a ierta ceva mai întunecat necesită o mică oglindire a propriei umbre.

Poți înțelege și învinge doar ceea ce și tu ești

Și așa s-a născut păcatul

Când șarpele și-a văzut umbra în Eva

Iar Adam și-a văzut lumina.


Pact


În cele din urmă,

A atins fundul oceanului

Şi l-a cutremurat un gând,

Toate ce-au fost şi încă sunt,

Se vor retrage în pământ


Odată.

Pe alte planuri prea mărunte

Şi-au construit oamenii punte

Spre moarte.

O viață unii-au cugetat,

S-au refugiat şi s-au rugat

Ca cineva să ude-a lor trăire.

Nemaifiind tânăr înainte,

Neauzind cuvinte sfinte,

S-a lăsat dus de valul nemuririi.

Se tot baza pe tot ce-avea

Nu era singur de-şi rupea

Al doilea strat de puritate,

Dar nici o serie de păcate,

Nu-l ajuta s-ajungă sus pe culmi;


Îşi aminti cum visa noaptea,

Cum îşi imagina el moartea,

Îl căuta în continuare;

„Probabil a uitat de mine”,

Şoptea adesea către sine.

Tot ce ştia era să fie,

A si uitat că vrea să ştie

De unde şi de ce există;

„Nu ştiu să mor”, plângea amarnic

În locul lui din veci cel tainic.

Avea în fața lui un ceas,

Nici nu ştia cât i-a rămas

Din viață.

Si acceptarea-i fu povară;

Stătu în loc şi se gândi

„Poate azi îmi voi întâlni

Scopul”.

Căci nu-nțelese la-nceput

Adesea însă a tot visat,

N-a realizat că prin cuvinte,

Poți lua tot ce s-ar fi creat.

Te poți urî pentru căinţă

Sau c-ai crezut odată-n țel,

Însă întreaga ta voință,

Te-ndreaptă întocmai către el;

Ceea ce alţii-au numit soartă,

El a numit mai târziu

Artă.

Îi apunea pe buze-un val,

Căci apele-i erau regat,

N-ajunse el nicicând la mal,

Însă în timp a fost uitat

De moarte.


Selectiv


E-o zi obișnuită

Cu aer de delir,

În care subconstientul

Se-arată inutil.

E-o tentativă nouă,

Ce se măsoară-n vicii,

Este exact ca omul,

E plină de capricii.

Constă în două lucruri

Relativ opuse,

Dar efectiv compuse,

Din același ceva.

Unu-i subtil asemănat

Cu ce numim speranță,

Probabil e un truc mai vechi,

E-o dulce ambianță

De fericire și blestem

Pe care-o simți în noapte,

Când capul de idei e plin,

Dar plictisit de toate.

Al doilea ești chiar tu,

Cel ce e nevoit

Să-și apere abisul,

Psihicul a murit.

Inteligența oarbă

A depășit realul,

Iar vechea tentativă

A reformat astralul.

Iar ai scăpat, se pare,

De visul inutil

E-o zi obișnuită

Cu aer de delir.


Aș putea să-ţi arăt

Colosalele imperii ale inimii tale

Pe care nu le vezi

De unul singur.

Tot ceea ce a creat cuvântul;

într-o singură clipă,

Felul în care îşi ridică

Gladiatorul sabia

Din nou

Și din nou.

Să nu mai vorbim de gara tăcerii,

Unde dacă ai vrea să strigi că nu crezi,

N-ai putea.

Prea puternice sunt lanţurile care te ţin de această lume,

De adevărul pe care-l găseşti în fiecare fibră,

Pe care-l găseşti în tine.

Si poate ai mai văzut toate aşa-zise iluzii,

Dar te-ai uitat atent

La gând, la cuvânt?

Încă fierbe sângele aici unde stau eu,

La graniţa cu focul

De asta te-aş chema să vezi şi partea asta

Şi să înţelegi că orice ar fi,

Frumosul nu se pierde,

Nici după moarte

Si nici după colţul străzii


Vreau să accesez propriul univers,

Pare mereu închis,

Dar cred că sunt închisă în el

Nu în afara lui.

Adevărul stă mereu în calea succesului;

Văd doar linii strâmbe.

Lumina ce străbate cerul din universul meu,

Se opreşte uneori să ia o pauza

Și atunci eu revin la realitate, aici

Și procesez anumite adevăruri si informații

Lăsând minciunile să decidă pentru alţii,d ar nu pentru mine.

Nu văd decât ceea ce vreau,

Dar aud doar ceea ce nu vreau,

Deşi am avut mereu de ales.

Alegerea se producea imediat dupa ce separam binele de rau

Si răul ma ajuta,

Dar sugerez sa te întorci spre bine

Doar ca să vezi fericirea dintr-un alt unghi

Si să nu rosteşti ceea ce vor alţii.

Gândurile mele se-mbină cu accesibilitatea sentimentelor.

Simt ceea ce sunt,

Iar idealurile rămân acolo.

Perseverenţa zboară,

Eu nu am aripi, dar fug după ea,

Iar aripi voi dobândi.

Mereu caut ceva;

Dacă m-aş opri din căutat, aş ceda

Nu vreau sa găsesc ceea ce caut,

Vreau doar să văd că este.

Eu mă caut pe mine

Şi sunt.


Perspectiva


Dacă albul ar fi negru,

Şi-ai fi prins într-o rutină,

Şi-o lumină, de departe,

Te-ar cuprinde, fără sunet;

Ţi-ai dori să urli întruna,

Ca să scapi de-acea povară?

Sau din contră, tu ai sta,

Ca rutina să dispară?

Păi depinde doar de tine,

De ce-ai vrea de fapt în viaţă.

Chiar, ce-ai vrea?

Să-ntâmpini albul şi să mori visând la negru?

Eu-aş rămâne în zona neagră,

Unde sunetul se simte,

Şi-aş muri visând la alb,

Dar trăind printre cuvinte.

0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.