balada mea și a creierului meu



astre


mulţi oameni încearcă

să citească, să ghicească

destinul

în stele;

dar harul lor de muritori

nu le permite decât

să-şi pună

imaginaţia la încercare.

Hyperion ar spumega de

ar afla

că datorează

sute de euro unui cerşetor

doar pentru că acesta

s-a născut

în luna lui capricorn

sau saturn

ce noroc chior!

însă cu toate că lucesc, sus,

nepăsătoare,

ne-ar săgeta cu-a lor ardoare

şi astfel ne-ar aduce, jos,

ghinionul

foarte de prisos

pe care încă-l privim pe cer

cu bărbiile ridicate.


suflet


suflet de uz prim,

stors de-atâtea ori și apretat,

l-ai pus ieri la uscat

pe o frânghie ruginită

de ploi nevenite

și soare ars.

urăști munca și o știi doar

proletarii ți se par

niște pleoșnițe urâte fără har.

dau din mâini

și dau din gură

tu doar îți treci încă o dată

sufletul prin

săpun și detergent și

te aștepți să miroasă la fel

ca prima oară.


tramvai


cocori

stoluri întregi

versuri pierdute în van

în miez de zi, sub clar de soare

mă suiam în tramvai și m-am gândit

ce ciudat, cât n-am mai scris și doar mi-e

dor, dar ce am eu oare de nu pot și mi-s silite

rimele și versul metric și-i odioasă inspirația presată?

și alte scări, și alt apus în ceață și mi-s fiori pe ceafă.

nu e artă ce voiam să zic, dar capul mi-e, căci

în el stau muguri deși și fragezi, cu petale

aburite de brumă și raze ultraviolete,

iar mugurii îmi cresc și-mi cresc

și se-ntăresc și iarăși cresc…

de am o vegetație la

subsuori.


uragan


în minte mi se încleştează o furtună-

mii de gânduri tenebre

ce se înlănţuie

şi se lovesc între ele, creând agitaţie.

în mine? e un haos.

raţiunea-mi alungată nu se mai întoarce.

e de prisos, căci

iarăşi gândesc prost.

reacţionez impulsiv şi mă arunc în braţele oricui,

nepăsându-mi dacă sunt chiar cele ale duşmanului.

Sunt un uragan desprins din frustrare

cu o sete imensă de alinare,

dar cu acelaşi zbucium în ochiul meu,

căci oricâte mângâieri aş primi

tot mi-e sete. Să declanşez calomnii.


himere


Mă hrănesc din iluzii,

dar nu dintotdeauna,

căci o iluzie o capeţi

doar când realitatea te plesneşte.

O palmă mare, de plumb,

care-ţi lasă doar semne de bună

purtare pe pomete.

Iluziile-ţi trăiesc în minte, pulsând.

Ele-ţi surâd, te mângâie, te-mbată,

iar înainte de-a-ţi dai seama,

te îndrăgosteşti de una, de oricare.

Nu realitatea-ţi crează iluzii,

ci propria ta minte ce

caută alinare şi-i plină de frustrare.

Ce? credeai că-i real?


deitic


cred că mi-a îngheţat o lacrimă

în ochi. din nou.

m-am abţinut de atâtea ori,

dar tot eu am ajuns a fi fraiera tuturor.

mi-am şters lacrima cu o unghie

ca s-o alung.

mulţimea m-a înghiţit din nou

şi mi-a amorţit astfel picioarele goale.

creierul îmi zumzăie, de parcă mi-ar tuna o bormaşină-n craniu,

iar stomacul îmi ghiorăie, spulberându-mi

dilemele.

pe pajişte e un alt indicator către

fericire, dar la intersecţie se află o altă cruce şi mi-e lehamite.



soutien


de când ne-am născut am fost

legaţi cu sfori.

prima dată de mama – dar ne-a fost tăiat

cordonul ombilical.

apoi de amintiri, dar sforile memoriei au cedat

şi am căzut în van.

şi de emoţii, care se risipeau şi reveneau,

precum plecări şi închinări,

fluxul şi refluxul în neant.

anii ne-au fost tăiaţi, la fel ca

oamenii pe care am crezut că-i iubim.

a fost ori vremea timpului,

ori vina iluziei care s-a risipit.

un lucru este însă cert,

mai mult ca niciodată –

nu suntem născuţi liberi, ci ferecaţi cu sfori de lavă.

0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.