Capcanele comuniste din secolul XXI



O să încep acest articol cu unul dintre cele mai scurte și cunoscute bancuri din perioada comunistă, care spune așa: „Un bătrânel se opreşte în mijlocul străzii, uitându-se nedumerit la plasa goală. Uite că nu-mi aduc aminte, mă duceam sau veneam de la piaţă...”


Deși acest banc este amuzant și tratat cu simpatie în zilele noastre, el reflectă o realitate istorică, o realitate crudă, în care bunicii și părinții noștri au trăit. Astăzi, mai auzim despre comunism doar în cărțile de istorie sau în muzee, dar cu toate acestea, foarte mulți oameni încă mai au bine întipărită în minte mentalitatea din acea perioadă. Scopul acestui discurs nu este acela de a face o comparație între cele două perioade sau de a condamna oamenii care au trăit în comunism, ci pur și simplu evidențierea unor idei cu care poate am crescut și care, raportate la anul 2020 s-au transformat în niște capcane chiar pentru noi înșine.


Pentru cei care nu știu foarte multe despre acest subiect, comunismul este un sistem social, politic și economic bazat pe practici totalitare, care a restricționat din foarte multe puncte de vedere libertatea cetățeanului. În România, regimul comunist a ajuns la putere începând cu anul 1944, încheindu-se cu revoluția de la 1989 și cu uciderea lui Nicolae Ceaușescu. Ei bine, această perioadă a lăsat în urma sa o țară tânără, o țară plină de resurse naturale, o țară cu oameni liberi, dar cu oameni care nu știau ce să facă cu libertatea pe care abia și-o câștigaseră. Astăzi, la 31 de ani de la 1989, multe și în același timp puține lucruri s-au schimbat.


...regimul totalitar de acum 31 de ani ne-a lăsat „moștenire” o serie de doctrine...

Eu fac parte din generația Z, născută în anul 2000, la graniță cu secolul trecut. Conform unor linii teoretice de încadrare, noi suntem „nativii digitali”, cei care ne-am născut cu „telefonul în mână”, cei care promovăm multiculturalitatea mai mult ca niciodată și cei care, aparent, nu cunoaștem limite de conexiune prin prisma internetului. Eu am trăt în democrație. Pentru mine este destul de dificil să îmi imaginez că dacă aș fi existat acum câțiva zeci de ani, nu aș fi putut pleca din țară oricând mi-aș fi dorit, așa cum fac astăzi. Cu toate acestea, deși în continuare trăim într-un stat democratic, regimul totalitar de acum 31 de ani ne-a lăsat „moștenire” o serie de doctrine, pe care în mod involuntar le aplicăm și noi astăzi și care nu ne sunt întotdeauna avantajoase. Am ales să vorbesc despre patru dintre ele, de care m-am lovit și eu de-a lungul timpului.


Într-o primă ordine de idei, aș dori să vorbesc despre neasumare. Nu știu dacă voi ați remarcat sau nu acest lucru, însă în prezent, foarte mulți români trăiesc cu ideea că statul este de vină pentru tot ceea ce funcționează prost în această țară. Nu sunt nici eu vreo adeptă a politicii din România, dimpotrivă, dar chiar și așa, neasumarea în ceea ce privește contribuția noastră zilnică la problemele sociale este tot mai mare. Nu putem afirma, de exemplu, că mizeria de pe străzi este datorată politicienilor care nu alocă fonduri pentru curățenie, din moment ce noi preferăm să aruncăm guma de mestecat sau ambalajele pe jos. Cum nu mai trăim în epoca lui Ceaușescu, nu mai există nimeni care să ne controleze fiecare mișcare și să ne verifice, deci putem lua și noi o decizie înspre ceea ce e corect de făcut.


Când aud oameni care dau vina pe politica statului pentru orice fapt minor, fără să își asume și partea lor de vină, mă gândesc exact la felul în care s-a dat vina pe guvernarea din timpul comunismului. Este evident că sunt situații și perioade total diferite și nu pun la îndoială vinovăția comuniștilor, însă mie mi se pare că am rămas din acea perioadă cu ideea adânc înrădăcinată că noi cetățenii nu avem putere de decizie și prin urmare responsabilitate, deci vina nu este niciodată a noastră, ci este a celor care ne conduc.





Un al doilea aspect pe care vreau să-l subliniez este emigrarea. Concepția românilor legată de emigrare este strâns legată de cea menționată anterior, neasumarea. Desigur că este mult mai ușor să părăsești țara în loc să rămâi și să îți dai aportul ca să construim „confortul de afară” aici. Odată cu perioada postcomunistă, noi ca populație am dezvoltat o oarecare „modă” de a părăsi statul atunci când dăm de greu și cred că acest lucru s-a întâmplat din două motive. În primul rând, datorită faptului că libertatea abia câștigată le-a oferit oamenilor o dorință incredibilă de a trece granițele României și de a cunoaște ceea ce, până în acel moment, le era interzis. Poate că, la nivel subconștient a fost o satisfacție proprie și o dovadă că, în sfârșit, pot trăi după bunul lor plac. În aceeași măsură însă, consider că oamenii au început să părăsească țara după 1990, pentru că România nu avea posibilitatea să le ofere resursele favorabile unei bune dezvoltări. Abia ieșită de sub umbrele totalitare, economia statului a fost greu de pus pe picioare. Multe familii au fost sacrificate în acea perioadă pentru că părinții nu își găseau un loc de muncă bine plătit aici, care să le asigure lor și copiilor lor un viitor așcendent. Astfel, au plecat peste hotare, în căutarea unui loc mai bun, urmând să se întoarcă la primul Crăciun.


De ce cred însă că această situație s-a transformat într-o capcană în 2020? Pentru că, în prezent lucrurile au început să se îmbunătățească și cu siguranță statul nu se mai confruntă cu o criză economică precum cele din trecut. Încet, încet, lucrurile încep să funcționeze destul de bine pentru România, începem să ne promovăm din nou atracțiile turistice, să investim în educație și în specialiști români, să reclădim industriile românești. Acum, mai mult ca niciodată este nevoie de oameni, iar dacă ne vom împiedica la nesfârșit de această problemă a emigrării, procesul de reabilitare al statului s-ar putea să dureze mult mai mult decât este plănuit.


O a treia capcană despre care vreau să vorbesc este facultatea și ideea că „trebuie să o alegi bine pentru că asta o să faci toată viața”. În 2020 societatea este extrem de dinamică, prin urmare, oamenii în mod involuntar își schimbă joburile extrem de des. Cu siguranță că mai sunt și excepții, de obicei pentru job-urile de stat, precum: Medicină, Poliție sau Învățământ, însă asta e doar o parte a forței de muncă. Ideea de alegere a unei meserii pe care „să o faci cu drag, că o faci toată viața” ni se implementează încă de prin liceu, dar este absurd să îi ceri unui copil să decidă ce o să facă în următorii 50 de ani. De multe ori, se întâmplă ca nici măcar să nu fie alegerea copilului, ci a părinților care hotărăsc că un job sigur este mai potrivit pentru el. Asta nu înseamnă însă, că acei copii o să fie și fericiți, pentru că, ghiciți ce: nu vor fi fericiți dacă ceea ce fac nu se împletește cu vocația pe care o au. Desigur că părinții noștrii pot pune presiune pe noi în alegerea unei meserii care să ne ofere siguranță, pentru că ei au trăit într-o perioadă plină de greutăți și incertitudini, astfel că își doresc ca viitorul nostru să fie asigurat.


Cu toate acestea însă, îmi place să cred că astăzi ne putem asuma riscuri. Putem să lucrăm sau să nu lucrăm după un program standard, putem călători toată viața, putem face freelancing, putem fi antreprenori, putem chiar să renunțăm la facultate după trei ani și să ne reprofilăm. Nu trebuie să rămânem adepții a aceleași concepții ca generațiile anterioare și să credem că există doar o variantă de a face lucrurile. Există mai multe, trebuie doar să ne dăm timp pentru a o găsi pe cea potrivită.


...presiunea socială există în continuare și astăzi, chiar dacă nu este la fel de evidentă ca în trecut.

Nu în ultimul rând, a patra idee capcană pe care vreau să o subliniez este presiunea socială. Cu siguranță înainte de 1989, presiunea socială era mai mult decât evidentă în viața oamenilor. Exista chiar posibilitatea ca, opunându-te sistemului, să suporți diferite consecințe nefaste. Astăzi însă, deși sistemul nu mai este unul de represiune, majoritatea dintre noi cădem încă pradă presiunii. De la alegerea facultății și a meseriei de viitor, pe care am discutat-o mai devreme, până la criterii ce țin de aspectul fizic, de standardizare, chiar de ce mașină conducem, toate acestea sunt niște consecințe a efectului de turmă și a presiunii sociale. De asemenea, de multe ori preferăm să tăcem și să înghițim diferitele probleme din viața noastră, în ciuda faptului că avem libertatea să ne opunem și să dezbatem liber fiecare subiect. Înghițim corupția din sistem, înghițim cazurile de încălcare a statutului elevului, înghițim defrișările, înghițim nepotismul, înghițim plagiatul, înghițim minciuna. De ce nu se ridică nimeni împotriva acestor chestiuni? Pentru că ne e teamă, pentru că nu avem încredere și pentru că presiunea socială există în continuare și astăzi, chiar dacă nu este la fel de evidentă ca în trecut.


Dacă în perioada comunistă era nepotrivit să nu te căsătorești sau să nu ai copii, astăzi aceste lucruri sunt libere și nu trebuie să cădem în capcana ideii că altfel nu e corect. Noi trebuie să înțelegem că îndeplinirea acestor criterii nu ne garantează fericirea. Foarte mulți oameni sunt triști în prezent pentru că trăiesc după ce se consideră a fi potrivit de către prieteni, familie, comunitate, în loc să trăiască după bunul său plac. Ca popor, mi-aș dori să dobândim curajul de a ne revolta atunci când lucrurile nu se întâmplă după o bună ordine, iar ca individ mi-aș dori să scăpăm de aceast efect de turmă, care ajunge în cele din urmă să ne manipuleze.


Astfel, România la 31 de ani de la proclamarea ca stat democratic mai are încă câteva „trăsături ereditare” ale perioadei comuniste. Trebuie să îi dăm timp să se cunoască mai mult, să-și formeze perspective noi, să învețe să se iubească din nou. Este încă tânără, nu va fi atât de greu.


CELE MAI CITITE

SUBSCRIBE

Despre KULT

Susține-ne

Ce facem

Pentru tineri

Subscribe

Newsletter

Contact

0773 123 246

©2021 by KULT. All rights reserved.