Ce am realizat după jumătate de an petrecută prin spitale


Majoritatea oamenilor întâmpină probleme de sănătate măcar o dată pe parcursul vieții. Ele pot apărea mai devreme sau mai târziu, pot fi greu de gestionat de cele mai multe ori. Dar ce se întâmplă dacă ești ghinionistul care întotdeauna are dureri, fie ele fizice sau psihice?


Mă număr printre acei oameni care se chinuie să se bucure de viață, având de ceva timp numai probleme. De la o simplă apendicită am ajuns la cele mai intense dureri abdominale și, evident, complicaţii. Uneori mă gândesc că puteau fi evitate, poate de mine sau de altcineva, dar nu regret că s-a întâmplat asta. Sper că rândurile următoare vor clarifica şi motivul pentru care nu am niciun regret acum.


De la sfârșitul anului 2019, îmi ignor durerile în speranța că „nu am nevoie de doctori, sunt bine”. Cea mai mare greșeală a mea a fost să aștept până de curând, în martie, când am fost diagnosticată cu gastrită. Ei bine, asta era numai o parte mică a problemei, era de așteptat întrucât eu luasem antidepresive 2 ani și evitam mai mereu mâncarea. Ceea ce mai aveam eu era o apendicită inflamată, un chist ovarian și aderențe peritoneale. De acestea am aflat după operație, după externare și poate mult prea târziu ca să aleg pe altcineva să mă trateze bine.


Aparent, fizicul suferă dacă şi psihicul o face, dar se poate întâmpla şi invers.

Deși m-am confruntat de mică cu problemele de sănătate psihice, nu mă așteptam ca fizicul meu să aibă de suferit. Aveam impresia că nimic nu mi se poate întâmpla, de vreme ce arătam bine și eram o fire atletică. Aparent, fizicul suferă dacă şi psihicul o face, dar se poate întâmpla şi invers. M-am distrus de una singură, am avut parte de nişte reacţii în lanţ de care mi-era că n-o să scap. Odată ce m-am ivit de „feeling-ul” durerii fizice, mi-am dat seama cât de puțin prețuisem până atunci prezentul. Acum, când prezentul era oribil și trecutul ceva frumos, parcă îmi doream să mă fi bucurat la momentul potrivit.


Chiar și așa, nu m-am dat bătută. Am ajuns la un spital din capitală și am rezistat 48 de zile la etajul 4. Au mai avut loc două operații, acestea fiind executate cu grijă și interes pentru mine. Vreo săptămână la terapie intensivă, plângând la fiecare răsărit de soare pe care-l vedeam numai pe geam. Totuşi, am reușit, iată, să îmi revin atât fizic, cât și psihic.


Nici acum nu ştiu ce credeau ceilalţi despre ceea ce mi se întâmpla atunci, cert era că nu mă mai simţeam o persoană reală.

Pe perioada șederii în spital, am fost cu moralul la pământ. O aveam numai pe mama cu mine, iar credința pe care am avut-o o viață întreagă se zbuciumase odată cu internarea. Aveam impresia că nu voi face față, mă izbeam încontinuu de complicațiile care apăreau și cedam. Mă deconectam de la lume. Telefonul zăcea sub perna de pe patul mobil, aveam zeci de apeluri nepreluate la un moment dat. Nici acum nu ştiu ce credeau ceilalţi despre ceea ce mi se întâmpla atunci, cert era că nu mă mai simţeam o persoană reală. Parcă trăiam într-un coşmar, noaptea nu dormeam, dimineaţa îmi doream să fiu afară şi să sărut cu patos pământul, copacii, să simt razele de soare arzându-mi pielea. Aveam până şi un supliment de vitamina D3 întrucât nu ieşeam deloc la lumină. Cât aş fi mirosit acele flori din grădina spitalului, mai ales acei trandafiri… O, cât aş fi vrut să vin acasă, să alerg prin curte, să-mi îmbrăţişez familia!


Cu toate acestea, cu fiecare zi petrecută acolo, îmi reveneam și apoi iar mă întorceam la o stare proastă. Parcă eram în „dansul pinguinului”, un pas înainte, unul înapoi, trei înainte. Pe de-o parte, evoluam, realizam lucruri pe care, până atunci, îmi erau indiferente. Pe de altă parte, mă loveam iar de stări fizice naşpa, precum febră (semn de infecţie - eram la un pas de septicemie) şi dădeam înapoi. Plângeam deseori că nu sunt aşa cum aş fi vrut să fiu; un copil normal, care se bucură de vară, care stă acasă, nu blocat într-un spital.


Am întâlnit, de asemenea, mulţi doctori care şi-au dat interesul să fiu bine. Nu s-au dat bătuţi, aşa cum făceam eu, nu au abandonat lupta. Deşi mai dădeam semne că nu sunt bine, ei se pregăteau iar psihic pentru încă o operaţie, încă un obstacol, nici măcar un moment nu s-au gândit la ce e mai rău. Au acţionat la timp, alături de ei şi asistentele, care m-au iubit din prima clipă ca pe propriul copil. Una dintre ele, cu care păstrez legătura şi acum, vorbea cu mine de fiecare dată când era de serviciu. Discutam despre mediile „toxice”, despre oameni, despre cum îmi voi reveni şi nu mă voi mai da peste cap din orice. Avea atâta dreptate încât simţeam că e o prietenă de-o viaţă, nu un om cu vreo 10 ani mai mare decât mine şi cu mult mai multă experienţă. Parcă era versiunea mea din viitor şi, dacă nu mă înşel, aşa şi e, cu părul ei rozaliu şi zâmbetul pur.


O altă asistentă îmi aducea mâncare mai specială de fiecare dată când putea, în speranţa că mă va face mai fericită. Întocmai, îmi făcea ziua mai frumoasă, mâncam cu poftă şi cu mult mai multă pozitivitate în suflet.


O doamnă infirmieră o sprijinea pe mama când eram în operaţie, iar atunci i-a dat o iconiţă pentru mine. M-a ajutat să cred, în continuare, în umanitate şi în faptul că cineva, acolo sus, mă iubeşte.


O doamnă doctor chirurg, care m-a operat împreună cu doctorul principal, mi-a adus acele cărţi şi o brăţară, numai ca să mă motiveze să trăiesc. Doctorul chirurg principal, de asemenea, mi-a fost alături şi îmi explica fiecare proces în parte încât acum cunosc tot ce mi s-a întâmplat acolo.


Chiar şi doamna anestezist m-a vizitat, inclusiv după ce am ieşit de la terapie intensivă. A vrut să mă simt importantă şi să simt că trăiesc, în ciuda celor întâmplate.


Se simţeau neputincioşi uneori, simţeau durerea mea, însă faptul că au empatizat cu mine m-a ajutat să vreau să mă ridic.

Ceea ce m-a marcat cel mai mult este că atunci când intrau în salon, fie asistentele, doctorii sau infirmierele, toţi plângeau când vedeau că iar mă simt rău. Nu afişau asta, dar ieşeau pe uşă bulversaţi, cu lacrimi în ochi, iar pe hol trăiau ceea ce trăiam şi eu. Se simţeau neputincioşi uneori, simţeau durerea mea, însă faptul că au empatizat cu mine m-a ajutat să vreau să mă ridic.


Iată, acum, scriu acest articol cu lacrimi de fericire curgându-mi încet pe obraji. Chiar şi când am fost la control, la începutul lunii, toţi mi-au zis că se bucură să mă vadă că sunt mai bine. Am ţinut să le precizez că doar datorită lor sunt atât de bine acum şi că m-am luptat doar pentru că am realizat ce înseamnă viaţa.


Sunt fericită că i-am avut alături atunci când am simţit că se năruie totul, nu am picat de tot. M-am ridicat de fiecare dată, realizând că aceste obstacole m-au făcut mai puternică şi că m-au schimbat. Poate în mai bine, poate în mai rău, încă nu ştiu, dar ştiu că am o luminiţă în suflet care nu se va stinge niciodată. Deşi am început rău, am dat-o în şi mai rău după aceea, în final, am reuşit.


Dacă m-aş enerva pentru nimicurile din viaţa de zi cu zi, aş pierde atâtea momente care merită păstrate.

Ce am realizat după jumătate de an pierdută prin spitale? Posibil totul sau, în esenţă, doar o mică parte. Tind să cred că mi-am regăsit puterea şi înţelepciunea, motivaţia de a fi alături de cei dragi şi de a îndepărta ceea ce-mi face rău. Atunci când am simţit că cineva nu mă mai acceptă, m-am retras încet şi asta m-a făcut să mă simt bine. Mereu îi zic şi mamei că nu mai am energia necesară pentru a mă certa sau pentru a mă enerva. Pur şi simplu nu mai doresc să văd partea rea a lucrurilor, mai ales când ştiu că pot face mult mai multe păstrându-mă sănătoasă, atât fizic cât şi psihic. Dacă m-aş enerva pentru nimicurile din viaţa de zi cu zi, aş pierde atâtea momente care merită păstrate.


Asta vreau să vă sugerez şi vouă, cititori dragi! Întotdeauna ne vom ivi de dificultăţi în viaţă, dar cine a zis că viaţa trebuie să fie uşoară? Din orice experienţă putem învăţa ceva şi, poate, să devenim nişte oameni mai buni. Gândiţi-vă la voi, la cei din jur, la cei care vă iubesc şi ar face orice să vă ştie bine… Sunt atâtea clipe pe care le puteţi petrece într-o notă pozitivă, cu mintea în prezent şi cu speranţă pentru ziua de mâine. Încă nu s-a terminat lupta mea, nu se va termina până nu voi mai fi deloc aici. Cu toate acestea, am agonisit atâtea şi nu voi lăsa nimic să se risipească. Cât timp ne aflăm aici, haideţi să trăim fiecare moment în intensitatea lui! Viaţa şi-aşa e scurtă, nu merită să cedăm încontinuu, iar când ne vom face calculele, să realizăm câte am pierdut.


0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.