Poveștile pe care le spunem sunt poveștile pe care le trăim.

Devino colaborator și schimbă lumea cu a ta.

Ce avem de fapt în suflet?

Există o glumă bine cunoscută de studenții de la Medicină care este corelată cu acordarea primului ajutor în caz de hipotermie: „Pacientul nu e mort, până nu e cald și mort”.

Fotografie din arhiva personală

Știu că sună grotesc, dar de aici vreau să încep acest articol. Vreau să priviți bucata asta de informație dintr-o perspectivă psihologică și anume: Ce altceva poate să omoare un om, dar totuși să îl mențină cald?


Depresia și anxitatea


În acest pustiu numit depresie, două lucruri mi se par extrem de tulburătoare. Pierderea dragostei față de viață și absența cererii de ajutor. Depresia nu strigă după ajutor, nu îți dă notificare pe Facebook și nici nu are due date. Un om e mort pe dinăuntru și nimic din el nu trage semnalul de alarmă. Are aceeași fizionomie, tot zece degete la mână, îmbracă aceleași haine, dar nu mai e viu pe interior.


Dragă anxietate, îmi doresc foarte mult să pot spune că nu am vorbit cu tine de ceva vreme, dar evident că ar fi o minciună. Ești cea mai bună prietenă a mea și știu că mereu mă pot baza pe tine când te caut și da, te caut foarte des. Nu eram mereu tristă, pentru că nu mă gândeam des la tine și nici singură pentru că tu mereu veneai neinvitată peste tot.


Mi-ai anulat irevocabil visele și speranțele, șoptindu-mi mereu la ureche că „e suficient” cât fac și că nu e nevoie să mai lupt pentru nimic. Și ți-am mulțumit pentru asta pe moment. Nimeni nu m-a jignit sau invidiat că am fost try-harder, pentru că nu eram. Nimeni nu îmi bârfea succesele, pentru că nu aveam vreunele. M-am bucurat de superba inutilitate știind că nu m-a rănit nimeni, cu excepția ta.


Mă faci să cred că tot ce faci tu e bine și că realitatea este cea greșită.

Mereu am știut că o să vii și cu sora ta depresia, că mă veți lua amândouă în brațele voastre și mă veți ține așa până adorm. Mă faci să cred că tot ce faci tu e bine și că realitatea este cea greșită. Relația dintre noi trei trebuia să fie privată, dar tu continui să arăți lumii toate minusurile mele. Oamenii îmi spun că par nebună, toate doar din cauza ta. Mereu m-ai obligat să îmi comand „la pachet” pentru că nu voiai să mă privească nimeni din restaurant, voiai să mă privești doar tu. Nu știu exact ce voiai să vezi, pentru că nu mai eram frumoasă deloc.


M-ai încurajat să devin o supramedicată neapreciată, ai vrut să mă împingi din tren, m-ai amăgit că sigur o să-mi crească aripi de zână dacă îmi fac curaj să mă arunc de la etaj. Pentru o vreme, tu ai fost șefa, tu ai făcut regulile și desigur că le-am urmat. Trăgeam din greu la norma intreagă și ore suplimentare, dar nu mă promovai deloc.


Am șters destule lacrimi cu manșeta de la bluză și am purtat prea mult zâmbetul crispat în colțul gurii. Mi-ai schimbat atât de mult viața încât mă forțai să răspund cu „vin însoțită” când eram invitată la câte o petrecere, dar de acum nicio invitație nu mai este cu +1. Și, te rog, ia în considerare că am hotărât să nu mi mai beau cafeaua cu tine dimineața, pentru că deja era mult prea amară. Merci pentru că ai fost loială, dar nu mai am nevoie de serviciile tale și nu vreau o relație de lungă durată cu tine, ești extrem de toxică.


Frica de a petrece timp cu tine


Sunt oameni care au sufletul subțire. Te uiți la ei și vezi că sunt o colecție de stări emoționale ratate cu visuri călcate în picioare. Nu-și pot concepe fericirea decât în preajma altora. Ar face orice numai să nu mai privească în prăpastia din interior. Fac ce face toată lumea, pe principiul „simțim la fel, gândim la fel, iubim la fel/ Și nimeni n-are cum să ne doboare”. Ba da, honey, are.


Dacă sufletul tău e subțire, ești ca un satelit: gravitezi mereu în jurul a ceva. În jurul unei poze pe Instagram ca să arăți tuturor prietenilor tăi ce vacanță frumoasă ai cu iubitul tău, să primești un like, să fii conectat pentru că asta crezi tu ca îți dă identitate. Când ai sufletul subțire, singurătatea e ceva mai urât decât statul la coadă la hipermarket pe 24 decembrie.


Gândește-te, te rog, cât de ușor este să răspundem la întrebările: „Cine e x? Ce știi despre y?” Și cât de greu este să zicem trei cuvinte despre noi înșine. Mi-a luat extrem de mult timp să conștientizez cât de important este să îmi acord timp, să mă cunosc, să mă iubesc singură, fără să aștept să primesc asta de la altcineva. Încearcă să petreci timp cu propria persoană până când o să poți răspunde singur la intrebarea: „Cine sunt eu?”


Suntem singuri toată viața asta. Nu uitați că ne-am născut goi, mici și fragili. La câteva luni am început să vorbim o limbă înțeleasă doar de noi, când am crescut ne jucam singuri cu păpușile în camera noastră într-un fel pe care doar noi îl înțelegeam. Acum suntem exact la fel, tot goi, mici și fragili, singuri în „camera noastră”, vorbind o „limbă” pe care o înțelegem doar noi.


Viața este un dar, iar darurile trebuie prețuite.

Spre ilustrare la ce am zis mai sus vă amintesc că pe buletinul nostru scrie doar numele nostru, nu „Ana și persoana suplimentară”, că universul observabil are un volum de 4×1080 m3 și că fiecare răsărit pe care îl vedem dimineața, este o minune. Viața este un dar, iar darurile trebuie prețuite. Timpul nu așteaptă pe nimeni, așa că, de ce să nu avem momente în care să ne bucuram de viață în intimitate?


Singurătatea e în antiteză cu bogăția sufletului. Oamenii cu suflet bogat care au un hobby, au tabieturi, știu să se bucure de o carte bună și să admire singuri un răsărit, sunt ca planetele: gravitează în jurul unui soare, dar gravitează și în jurul axei proprii. Solitudinea e rea doar pentru oamenii-satelit, nu și pentru oamenii-planetă. Dacă ajungi să trăiești rotindu-te nu numai în jurul celorlalți, ci și în jurul sinelui, singurătatea nu va fi o amenințare, ci un minunat prilej de a afla cine ești cu adevărat.

Ai două deziderate mari și late în perioada aceasta ciudată între naștere și deces, pe care o numim viață. Primul este să te descoperi, să crești intelectual, să înveți să te iubești. Al doilea este să faci bine, cât de mult poți, prima dată ție personal și apoi în jurul tău, să lași o bucățică din inima ta în fiecare loc prin care treci și să fii tu motivul pentru care cineva crede în oamenii buni.

Subscribe

Mulțumim!

Ce-ți recomandăm