Poveștile pe care le spunem sunt poveștile pe care le trăim.

Devino colaborator și schimbă lumea cu a ta.

Ce faci când părinții nu sunt de acord cu visul tău?



Acum 5 ani, în clasa a XII-a, nu știam ce vreau să fac după terminarea liceului. Cel puțin asta spuneam oricui mă întreba. Mă simțeam ca o extraterestră, pentru că ceilalți colegi știau exact ce facultate doresc să urmeze, iar eu nu aveam curaj să spun, deoarece toți mă descurajau.


Să îți alegi o facultate poate fi foarte dificil, mai ales când ești conștient că părinții tăi ar putea să nu fie de acord cu alegerea ta. Acesta a fost și cazul meu. Atunci, la 19 ani, am trecut prin toate stările posibile în apropierea examenului de bacalaureat, deoarece odată cu apropierea lui, se apropia și momentul de a lua o decizie în privința facultății.


Ei credeau că a fi psiholog este o profesie din care nu te îmbogățești.

Eu am fost pasionată dintotdeauna de psihologie, prin urmare, îmi doream foarte mult să urmez o facultate în acest domeniu.. Este foarte nedrept când părinții tăi au altă viziune decât a ta când vine vorba de viitorul tău, de alegerea facultății, de alegerea orașului unde dorești să studiezi. Așa cum probabil vă dați seama, ei nu au fost de acord cu dorința mea de a da la Facultatea de Psihologie. Nu doreau să mă lase sub nicio formă să mă îndrept către acest domeniu, din motive diverse, majoritatea având legătură cu banii. Ei credeau că a fi psiholog este o profesie din care nu te îmbogățești. În acel moment, am ales să le fac pe plac și să le urmez sfatul, am renunțat la visul meu. Încă nu hotărâsem în ce oraș urma să studiez, însă știam că nu vreau să fiu aproape de casă. Asta pentru că eram conștientă că mutatul de la ai mei este șansa mea să mă maturizez, să evoluez, să cunosc alți oameni și să învăț să mă descurc singură.


Părinții mei m-au lăsat să studiez în alt oraș cu condiția să fac facultatea recomandată de ei, și anume: cea de Finanțe Bănci. Așa am ajuns în 2016 la ASE București, Facultatea de Finanțe Bănci cu predare în limba engleză. Să mă adaptez în alt oraș a fost un calvar pentru mine, însă s-a dovedit a fi cea mai bună decizie.


Era foarte clar că nu era locul meu acolo.

Nu doar că decizia de a îi asculta pe ai mei și de a face ceva doar de dragul de a avea o diplomă a fost profund neinspirată, dar pur și simplu nu mă regăseam în colectivul de acolo. Când vorbeam cu colegii de atunci de la ASE, mi se părea că vorbeam limbi diferite. Ei știau atât de multe lucruri despre domeniul economiei, pe când eu știam să vorbesc doar despre emoții, sentimente, cum să ne gestionăm fricile etc. Era foarte clar că nu era locul meu acolo.

De dragul alor mei am încercat să fac față și să mă integrez. Pur și simplu nu îmi imaginam cum voi rezista trei ani la facultatea respectivă, dacă eu doar ce începusem de o lună și deja nu mai puteam. Vestea bună este că nu am rezistat.


Am renunțat la ASE după primul an și am acceptat consecințele și supărarea celor dragi. Mi s-au spus multe atunci: că sunt o rușine pentru ei, că sunt o dezamăgire, am auzit multe jigniri și nu pot nega, chiar m-au afectat. Ceea ce m-a ajutat foarte mult a fost faptul că aveam un singur obiectiv în minte: să îmi urmez pasiunea pentru psihologie.


În septembrie 2017 am depus dosarul la Facultatea de Psihologie din cadrul Universității „Titu Maiorescu” din București. Nu am intrat.


A fost poate a doua oară în viața mea când am simțit că se dărâmă tot Universul peste mine. Nu știam ce să mă fac, era o tragedie imensă atunci că nu sunt la o facultate și că urma să stau un an în pauză. Supărarea alor mei era și mai mare, ajunsesem să le dau dreptate și să cred că sunt o dezamăgire. Vorbeam cu oameni de vârsta mea, mă uitam în jur, toți erau la o facultate, eu nu.


Conversațiile cu părinții mei se învârteau doar în jurul faptului că am eșuat. Când îi vizitam încercam să glumesc tot timpul sau să găsesc subiecte de discuție. Evitam tăcerea îndelungată, să stau mult la masă sau să îi privesc în ochi, deoarece știam ce conversație avea să urmeze. Știau că mă simt prost și aveau grijă mereu să îmi amintească de alți prieteni de familie, ai căror copii „au reușit să facă ceva în viață”.


Un an plin de întrebări, însă fără prea multe răspunsuri.

Am avut un an liber, un an în care m-am întrebat cum s-a ajuns aici. Un an în care depresia, anxietatea mi s-au accentuat până la punctul în care nu mai puteam ieși din casă, un an în care m-am îngrășat 25 de kilograme doar din cauza stresului. Un an plin de întrebări, însă fără prea multe răspunsuri.


În 2018, am intrat la Facultatea de Psihologie din cadrul Universității Titu Maiorescu. De aproape doi ani fac terapie și am învățat să mă privesc cu iubire, să renunț la a mă condamna, să spun care sunt nevoile mele, să îmi înving fricile. Acum sunt fericită și împlinită, dar aș vrea să menționez ceva foarte important.


Dacă aș fi trecut prin evenimentele menționate mai sus cu mentalitatea de acum, aș fi avut compasiune față de mine și nu m-aș fi judecat. Mi-aș fi fost prietenă, m-aș fi iubit, m-aș fi mângâiat, mi-aș fi repetat că sunt mândră de mine. Să pleci dintr-un loc în care nu te potrivești este un act de curaj și de iubire față de tine, nu de lașitate, cum credeam atunci. M-aș fi iertat că nu m-am gândit în primul rând la mine și că am vrut să îi mulțumesc pe ai mei. Aș fi fost mai atentă la mine, la corpul meu, aș fi avut mai multă grijă de mine.


Probabil vreți să știți cum este relația din prezent cu părinții mei, acum că sunt „în rând cu lumea” și mai am puțin și termin prima facultate. Mi-aș dori să spun că totul este perfect și că sunt mândri de mine, însă aș minți. Relația noastră este la fel de rece, evit să discut cu ei despre orice legat de psihologie, cursuri, facultate, pentru că schimbă subiectul de îndată ce îl deschid.


Acum îmi este de ajuns faptul că eu sunt mândră de mine, fiindcă eu știu că dau tot ce e mai bun din mine.

Până acum nu am avut nicio restanță și am învățat din greu, însă nu am auzit o singură dată de la ei că sunt mândri de mine. Dar nici nu mai este nevoie. Acum îmi este de ajuns faptul că eu sunt mândră de mine, fiindcă eu știu că dau tot ce e mai bun din mine. Sunt împăcată cu faptul că merg pe drumul meu, nu pe drumul ales de ei.


Sigur, din rolul de copil tot ce ne dorim să facem este să îi facem fericiți pe părinți. Însă nu ar trebui ca părinții să fie fericiți atunci când noi suntem fericiți? Nu este, de fapt, datoria noastră să ne facem pe noi fericiți mai întâi, să ne cunoaștem mai întâi? Eu cred că da. Și cred că este normal să creștem într-un mediu în care să fim încurajați să descoperim ceea ce ne place, să ne dezvoltăm și hrănim pasiunile. Întotdeauna cea mai bună alegere este cea care ne face pe noi fericiți.


Deci, ce faci când părinții nu sunt de acord cu visul tău? Îl transformi în realitate.





Subscribe

Mulțumim!

Ce-ți recomandăm