De ce apreciem un lucru abia după ce îl pierdem?

Updated: Jun 13


Senzația e cunoscută de aproape fiecare persoană; fie că e vorba de o bluză pe care voiai să o porți și fix atunci nu o mai găsești sau de un simplu om, realizezi mult prea târziu ce pierzi.


Am întâlnit în viața mea mult prea des sintagma „Bucură-te cât mai poți” și tare mi-e că aveau dreptate cei ce o spuneau. Nu știi să prețuiești sănătatea decât atunci când nu o mai ai, nu știi să te bucuri de timp decât atunci când se evaporă. Întrebarea este, mai degrabă, ce poți face în prealabil ca să eviți situația și nu ce poți face pe moment, căci e posibil să fi pierdut deja acel lucru.


Uneori, e imposibil să ocolești soarta, dar pot spune cu mâna pe inimă că multe lucruri pot fi schimbate. Omul, iată, este un animal social, ne-au rămas multe defecte instinctuale pe care nu le putem șterge cu buretele. Uneori ne e atât de foame încât înfulecăm tot ce e pe masă, în frigider și poate în tot Carrefour-ul; alteori izbucnim în accese de furie și îndepărtăm oamenii de lângă noi. Cum spuneam, instincte. Ajungem să ne dăm cu capul de pereți că am pierdut și tot nu punem preț pe ceea ce merită. Oricât ne-am dori să nu mai repetăm unele greșeli, ajungem tot la square one și dăm cu capul de sus.

Realitatea numărul unu este că nu am fost în stare să trăim în prezent și ne-am creat o bulă care ne ferește de orice simțăminte naturale.

Cel mai rău, din câte am văzut, este să pierzi o persoană tocmai din cauză că nu ai apreciat-o îndeajuns la timp. Sau, și mai rău, persoana nici să nu mai fie pe lumea asta, iar tu să nu îi mai poți spune nimic. Și-atunci vin crizele existențiale și dorința de a rezolva problema, dar nimic nu mai poate fi făcut. Ajungi să te întrebi dacă ai oferit aici îndeajuns de multă iubire și răspunsul, de cele mai multe ori, este că nu.

Realitatea numărul unu este că nu am fost în stare să trăim în prezent și ne-am creat o bulă care ne ferește de orice simțăminte naturale.

Realitatea numărul doi este că fix în acest moment creăm o reacție în lanț, tot la trecut ne uităm și punem întrebări de genul „dar dacă aș fi făcut...?”.


În cazul ăsta, ce e de făcut?


Întâi, să presupunem că nu s-a întâmplat nimic și că avem în continuare acea persoană în viața noastră. Avem două opțiuni, anume să continuăm cu indiferență sau, exact cum am menționat mai sus, să ne bucurăm de moment.


M-am regăsit în situația în care, deși eram conștientă de problemele mele, pur și simplu am ignorat rezolvarea. Cu atât mai mult, acum că încerc să ofer această perspectivă asupra felului în care privim oamenii, sunt conștientă că nu mereu mă voi bucura de moment. Am tendința să trec indiferența la defecte instinctuale, precum cele de mai sus, dar aici s-ar putea să fie un defect pe care îl poți face și conștient.

Deși am fi tentați să spunem că nu avem timp, trebuie să realizăm că și pe ăsta tot noi ni-l facem. Acesta e primul pas spre a nu regreta mai târziu că nu am făcut ce trebuie în prealabil.

Acceptarea efemerității ca atare, indiferent că este vorba de o ființă, de păturica preferată sau de perioadele vieții, este un semn de maturitate psihică și de împăcare cu sinele.

Al doilea pas și poate cel mai important în viața noastră este să ne dăm seama că nimic nu este etern. Dacă am făcut tot ce ne-a stat în putință să ținem acel om aproape însă tot s-a întâmplat contrariul, în o bună parte din cazuri este spre binele nostru. Posibil că așa a fost dat să se întâmple, dar măcar putem învăța ceva din aceste experiențe. Putem să înțelegem viața din mai multe puncte de vedere și să începem să ne cunoaștem mai bine. Oricât ai vrea să crezi că vei trăi veșnic alături de cineva, șansele sunt destul de reduse să nu resimtă unul dintre voi durerea pierderii celuilalt. Acceptarea efemerității ca atare, indiferent că este vorba de o ființă, de păturica preferată sau de perioadele vieții, este un semn de maturitate psihică și de împăcare cu sinele.

Pe lângă asta, trebuie - și accentuez profund asta - să ne lăsăm să simțim.


Nu avem de ce să ne închidem în noi și să ne distanțăm de cei dragi, pentru că în final va fi dureros pentru ambele părți. Dacă simți fericire, exprim-o; dacă simți tristețe, la fel. Timpul trece, iar cu cât suntem mai superficiali, cu atât pierdem oportunități.

Să ne bucurăm, așadar, căci cine știe cât vom mai putea.

Concluzia este că într-adevăr, avem motive să trăim fiecare moment alături de ceea ce ne e drag. Până și căldura pe care o blestemăm vara ne-o dorim când e iarnă și invers. E în natura umană să ne dorim mai mult, să vrem ce are celălalt dar putem împiedica într-un fel acest lanț al slăbiciunilor. Dacă ne-am trezi și am mai arunca o privire lucrurilor ce ne înconjoară, oamenilor ce ne iubesc și frunzelor ce se zbat în văpaia călâie a vântului, poate am fi mai fericiți sau, cum îmi place mie să spun, împliniți sufletește.


Un simplu gest, un „bună, ce faci?” în treacăt acompaniat de un zâmbet ar putea schimba starea multor oameni. <<Să ne bucurăm, așadar>>, căci cine știe cât vom mai putea.


Locul unde ideile tinerilor prind viață.

©2020 by KULT. All rights reserved.

0773 123 246