De ce e fain să participi într-un proiect Erasmus


Acum o vară am reușit să intru într-un proiect Erasmus la București, care era despre anti-bullying, un fenomen destul de răspândit la noi în țară. Eram foarte entuziasmată, mai ales pentru că urma să cunosc oameni noi și să trăiesc ceva diferit, dar și pentru că deveniseră monotone zilnicile ieșiri pe afară. Simțeam nevoia de schimbare, care venise, din fericire, la momentul potrivit.


Eu și încă 3-4 prieteni ne-am urcat în tren și am pornit spre capitală, la un drum de două ore pe care eu îl străbăteam săptămânal. Prietenul meu locuia acolo, și să vă zic sincer, o relație la distanță nu este chiar așa imposibilă cum mulți tind să creadă, dar are nevoie de mai multe eforturi, care aduc mai multe satisfacții.


Când am ajuns, ni s-a spus ce o să facem a doua zi, motivul pentru care ne aflam de fapt acolo. Întreg evenimentul era mai mare decât credeam noi, având străini din Portugalia și numeroși invitați. Scopul nostru, al voluntarilor, era să facem un workshop pentru copii în timp ce părinții lor se aflau la un altul. Treaba era simplă, urma să ne împărțim sarcini, să căutăm activități din care ei chiar să rămână cu ceva, nu să fie ca alte ore plictisitoare de la școală. Având și experiență unii dintre noi, ne-am descurcat destul de bine, dar înainte de toate aceste activități, adevărata distracție de abia începea.

Cum, necum, am ajuns în PizzaHut, unde ne-am așezat în fața unui băiat frumos foc, ce o făcea pe Ana să se topească mai ceva ca pe o înghețată pe băț.

Ni s-a spus probabil una din cele mai frumoase fraze ,,Acum puteți să mergeți și să mâncați în oraș, dar să păstrați bonurile, ca să poată fi decontate. În alte cuvinte, puteam avea orice, în limita bunului simț, pe moca. Eu și Ana, prietena mea, ne-am uitat una la alta și am zbughit-o din motelul în care eram cazați, parcă vorbindu-ne doar din priviri. Eram așa fericite și râdeam încontinuu, prefăcându-ne că suntem mai marele doamne prin București. Mă simțeam ca atunci când deblocam ceva dintr-un joc, deoarece eu de obicei nu comand somon afumat, de fapt niciodată nu fac asta. Totul părea dintr-o dată accesibil, iar după ce ne tot învârteam pe unde să mergem, burta ghiorăia nerăbdătoare.


Cum, necum, am ajuns în PizzaHut, unde ne-am așezat în fața unui băiat frumos foc, ce o făcea pe Ana să se topească mai ceva ca pe o înghețată pe băț. Pe lângă topit, se mai și înroșea pe deasupra, de la pizza prea picantă, care mai degrabă era ardei și aluat, cam atât. Chelnerul ne făcea ochi frumoși, iar noi îi jucam jocul, până am decis să mergem la Muzeul Național de Artă, căci Ana nu mai fusese niciodată. Mai țineți minte partea cu bonul? Că noi nu, atât de bine ne simțeam încât am plecat de acolo fără nici o bucățică albă de hârtie. Am realizat asta de abia la ușa muzeului, și m-am făcut stană de piatră.


- Ce este? Întrebă Ana nedumerită.

- Bonul, am uitat bonul, am răspuns eu sec.


Ne căzuse cerul în cap, ce să mai, așa că ne-am pus pe o bancă cu fețele mai sumbre decât la o înmormântare. Cerul se înorase în ton cu noi, până când a venit raza de soare ce ne-a salvat. Aha! Ne întoarcem și îi cerem bonul, că doar fusese drăguț chelnerul. În fond, nu pierdeam nimic dacă nu încercam, nu? Zis și făcut. În timp ce mergeam cu pași grăbiți spre restaurant, o mie de gânduri îmi umpleau mintea, ca nu cumva să fie prea târziu, ca nu cumva să plecăm cu mâna goală. Afară, trotuarele erau umezite de stropi timizi de ploaie, iar noi răsuflam ușurate. După cinci minute îngrozitoare în care chelnerul nostru drăguț a căutat în spate biletul de salvare, s-a întors cu el în mână, umplându-ne de fericire. Data viitoare o să ținem cont neapărat, să nu mai trecem prin emoții așa puternice mai ceva ca un seism.

În motel camerele erau înguste, dar nu ne-au oprit din dansat și făcut cele mai stupide provocări, care ne-au adus pe toți îmbrăcați în dușuri

Soarele se pregătea să plece dincolo, lăsând cerul asemenea unei cupe de vin înclinate. Noi, tocmai ne strângeam fiecare după mesele din oraș, urmând să ,,ne odihnim” la motel. Cine avea timp de dormit? Noaptea era lungă, iar pleoapele noastre nici nu se gândeau să se pupe, așa că mi-am sunat prietenul, care a mai adus trei persoane. Aveam de gând să mergem la un club, eu și Ana voiam neapărat la unul din București, deoarece cele din Buzău lasă de dorit. Pe lângă asta, motelul era fix în centrul vechi, unde oriunde aruncai privirea vedeai un semn luminos ce te anunța că vor veni dansatoarele. Și uite așa, șase tineri mergeau încrezători cu Google Maps deschis, căutând misteriosul club pe care îl așteptau de câteva zile, întrebându-se încontinuu, dar cât mai avem? Ca atunci când eram mici și mergeam cu mașina în excursie. După multe cotituri și străzi lăturalnice, am ajuns în fața unei uși înalte, pe care era un semn mare, ÎNCHIS.


- Nu cred așa ceva, am zis eu stupefiată. Pe Google scria că e deschis!


Niște oameni de la un magazin de lângă s-au uitat amuzați la noi și au zis.


- Azi și luni sunt singurele zile în care închid, păcat de voi!


Ne-am uitat lung unii la alții, nevenindu-ne să credem ce ghinion aveam. Cu toate astea, ceasul era de abia 10 și a merge fiecare acasă nu era o opțiune, căci venisem să ne distrăm.


- Știu eu ce să facem. Luăm băutură și mergem la motel.

- Cum așa, mergem cu toții?

- Da, sper că dormiți bine înghesuiți, i-am zis eu prietenului meu și i-am făcut cu ochiul.


Ne-am întors pe drum la fel de bine dispuși, doar că puțini mai uzi față de data trecută. O ploaie măruntă ne îmboldea să ne grăbim, dar nu înainte de a face niște poze. Măcar nu ne pregătisem degeaba, să avem și noi niște amintiri frumoase. În timp ce eu, Ana și Andrei aveam ședință foto în fața unei uși pe care era simbolul de interzis foto, restul s-au dus să ia poțiunea magică de adormit copii. Sau în alte cuvinte, alcoolul. Dar, se putea să meargă totul bine? Au scăpat sticla cea mai mare, lăsându-ne cu niște cidru de mere care ne-a ajuns. Sau cel puțin mie mi-au ajuns, deoarece nu sunt fană băuturilor tari.


În motel camerele erau înguste, dar nu ne-au oprit din dansat și făcut cele mai stupide provocări, care ne-au adus pe toți îmbrăcați în dușuri. Trebuia să facem baie cu hainele pe noi, ceea ce a părut foarte distractiv la început, dar când a pornit apa rece, o grimasă mi s-a întipărit pe față. Ne-am și filmat, am și trezit niște vecini, iar ca să iasă treaba bine, am ieșit în cea mai mare grabă afară, unde ne-am plimbat ca bezmeticii. Ana dansa pe stradă fără muzică, dacă vedea un om se ducea la el până o trăgeam noi înapoi,iar vântul plutea ușor, ca în fiecare seară de vară memorabilă. Nu mai aveam nevoie de nimic în momentul ăla, aveam 16 ani, era trei dimineața și simțeam că voi trăi veșnic. Luna ne privea surâzând, stelele stăteau neclintite în marea necunoscută, iar eu am început să alerg cu brațele deschise, imaginându-mi că zbor. Ce mai seară.

Eu și Ana în fața semnului micuț de interzis poze

Următoarea dimineață a fost teribilă, mai ales când de abia ne-am trezit să mergem în locul evenimentului. Nu regretam nimic, capul mă durea destul de tare și niște cratere începeau să mi se formeze sub ochi. M-am trezit de-a binelea cu un șuvoi de apă aruncat peste față, care m-a înviorat și mi-a spus, ,,Azi ai treabă!”.

Mi-a deschis mintea tot ce a spus, și am aflat că majoritatea copiilor care îi batjocoresc pe ceilalți au parte de un tratament și mai rău acasă

Cum am ajuns am auzit multe voci în engleză, mai ales pe cea a unei doamne foarte interesante. Aceasta urma să țină la final de tot un discurs de două ore despre activitatea ei de o viață. Dacă tot eram la subiectul anti-bullying, ea fusese invitată deoarece dezvoltase un întreg sistem prin care agresorii, cei ce sunt văzuți a fi cei mai răi, sunt tratați diferit. Sunt abordați din perspectiva, ce s-a întâmplat de-ai ajuns să faci așa ceva? În loc de ,,ești vinovat și vei fi pedepsit aspru”. Mi-a deschis mintea tot ce a spus, și am aflat că majoritatea copiilor care îi batjocoresc pe ceilalți au parte de un tratament și mai rău acasă. Așa că, poate ei nu acționează din pură răutate, ci pentru că sunt răniți și se simt amenințați constant.


Am avut două astfel de cazuri în workshop-ul nostru, care la început tratau totul cu indiferență și chiar deranjau, dar treptat s-au integrat cu restul. Aveam emoții, dintre toți opt care eram acolo, nici unul nu voia să înceapă, iar pentru câteva momente timpul s-a oprit în loc, copii se uitau la noi curioși și nimeni nu zicea nimic, până am pășit în față și mi-am dat drumul la cuvinte. A fost o introducere prietenoasă, ce i-au mai înmuiat, mai ales pentru că noi eram cu maxim trei ani mai mari decât ei.


Restul a curs firesc ca apa unui râu, rămânând după trei ore secați de energie și lihniți de foame, tocmai la timp pentru bufetul suedez. Când l-am zărit s-a auzit un sunet din orchestră în stomac și ne-am îmbulzit toți acolo, adulți, adolescenți, până și copii de cinci ani. Arăta foarte bine, trebuie sa recunosc.


Ziua aproape trecuse, oamenii începuseră să plece, reușisem să vorbesc cu acea doamnă de care mi-a plăcut enorm și m-a surprins spunându-mi că învață româna. Un cuvânt foarte greu i s-a părut ,, lalelele” care dacă stau să mă gândesc are cam mulți de l și e. Mă tot gândeam la asta în timp ce stăteam pe scări estenuată, uitându-mă obosită la oamenii care duceau ce mai rămăsese din bufet înapoi în camioane. Unul dintre ei m-a văzut și mi-a zis zâmbind.


- Nu mai puteți, ai?

- Nu, i-am răspuns oftând. De la opt dimineața suntem pe aici.


Apoi m-am uitat la telefon și văd ora șase, după care închid ochii din cauza soarelui puternic. Era plăcută acea căldură arzătoare, fusese plăcut totul, toate eșecurile și prostiile făcute, toate momentele penibile, căci dacă nu mai erau, eu nu mai aveam ce să vă povestesc acum.


Să nu ratați nici o ocazie de a participa la orice proiect, nu numai Erasmus, deoarece acum este momentul să experimentați. Acum este momentul să învățați, acum este momentul să alergați cu brațele spre cer.

Locul unde ideile tinerilor prind viață.

©2020 by KULT. All rights reserved.

0773 123 246