Poveștile pe care le spunem sunt poveștile pe care le trăim.

Devino colaborator și schimbă lumea cu a ta.

De ce este important să îți cunoști tipul temperamental?

Ce pot face, aceasta îmi este firea!

De multe ori ne trezim vorbind despre firea noastră, latura personalității pe care o putem intui , mai mult sau mai puțin, raportându-ne la cunoștințele pe care le deținem despre noi înșine. Noi ne vedem într-un anume fel, cu mult augmentați, rareori percepuți obiectiv și rațional, influențați fiind de un văl subiectiv al identității dintre cel ce analizează și cel ce este analizat.


Acest demers cu tentă psihologică făcut de omul comun în numele „firii’’ sfârșește, de multe ori, patetic, din două motive: pe deoparte, se pune identitate între „fire’’ și întregul sistem al personalității, pe cealaltă parte, persoana se complace în firea pe care și-a determinat-o, acceptând mitul „predestinării’’ și al inflexibilității firii.


Prin acest articol îmi doresc să clarific câteva noțiuni și concepte generale din cadrul personalității și să ne familiarizăm, de ce nu, cu noi înșine. Ce este, de fapt, firea? Cât de importantă este ea în sistemul personalității și de ce este important să o cunoaștem?


Personalitatea este o dimensiune cardinală a identității noastre, întrucât ea cuprinde însușirile noastre stabile, specifice, acele însușiri care își pun amprenta asupra manifestărilor noastre psihice și comportamentale. Ea cuprinde temperamentul (latura energetică cu caracter înnăscut), aptitudinile (acele însușiri psihice sau fizice care conduc la performanță) și caracterul (atitudinile și valorile promovate). Latura atribuită în gândirea comună firii este, ați ghicit bine, temperamentul, ceea ce sugerează că orice om are, într-o măsură sau alta, conștiința faptului că o parte intangibilă a sa, modul său de a fi, este determinată genetic.


...temperamentul și firea se identifică doar ca potențial dobândit...

Este greșită această corelație? Parțial. Dacă aceste două concepte, temperamentul și firea, se identifică doar ca potențial dobândit, nu este o greșeală, însă a pune egal între temperamentul concept psihologic și modul de a fi sau firea ca manifestare totală a individului, fără îndoială vorbim de o eroare. Voi ilustra această idee printr-un exemplu la îndemână.


De câte ori nu am auzit vorbindu-se despre cineva că este „impulsiv din fire’’? Impulsivitatea, ca trăsătură temperamentală, face trimitere la un anumit nivel dinamico-energetic despre care știm că este dobândit biologic. Însă a spune că impulsivitatea este un mod de a fi este fals, fiindcă impulsivitatea nu determină întreaga personalitate, este doar o însușire formală pe care individul o poate aduce sub controlul conștient și chiar controla prin voință. Aceasta este și ideea la care doream să ajung: deși temperamentul este înnăscut, el structurează doar formal personalitatea și marchează anumite înclinații ale subiectului, nicidecum nu determină aptitudinile sau caracterul.


Psihologul C. G. Jung propune o clasificare a temperamentelor utilizând criteriul mediului în care este orientată această energie dobândită. Astfel, cineva poate fi introvertit, extravertit sau chiar ambivert (având trăsături temperamentale specifice ambilor poli). Tipul temperamental extravertit va tinde să își orienteze energia spre activități exterioare sieși, către lumea externă, iar tipul temperamental introvertit o va dirija spre universul său intern. O clasificare mai detaliată este propusă prin cele patru tipuri temperamentale clasice care datează din vremea lui Hipocrate. Acesta credea că temperamentul este influențat de patru „umori’’ ale organismului (sângele, limfa, bila neagră și bila galbenă), ceea ce ducea la nașterea unui tip standard aferent fiecărei umori: sangvinicul, colericul, melancolicul și flegmaticul.


Deși psihologia modernă a demontat această teorie, cele patru denumiri sunt folosite în continuare pentru a desemna prototipuri. Colericul și sangvinicul sunt tipuri extravertite, fiindcă ele își orientează energia în mediul extern, însă colericul este exploziv, impulsiv și face risipă de energie, pe când sangvinicul este ușor adaptabil, bine dispus, echilibrat. Melancolicul și flegmaticul, pe de altă parte, sunt tipuri introvertite, interiorizate. Melancolicul este ușor de descurajat, emotiv, greu adaptabil, puternic afectat de insuccese, iar flegmaticul este calm, echilibrat emoțional, meticulos, răbdător.


Cu toții suntem un amestesc original și irepetabil al acestor tipuri clasice.

Nu există tipuri temperamentale pure. Cu toții suntem un amestesc original și irepetabil al acestor tipuri clasice: oricât de introvertiți am fi, există în noi și o parte extravertită, deși părem instabili și extremi, precum melancolicul și colericul, suntem, în unele situații, echilibrați și stabili precum sangvinicul și flegmaticul. De ce este important, însă, să cunoaștem aceste aspecte despre noi înșine?


Voi interveni aici cu un exemplu personal. În origine, eu sunt ambivertă pe extreme (perechea coleric-melancolic), ceea ce îmi permite să mă caricaturez drept o flacără care nici nu luminează, dar nici nu se stinge. Aveam manifestări contradictorii, pesimismul eului melancolic anihila manifestarea explozivă de încredere a colericului, mereu foarte agitată și activă, ușor de entuziasmat și totuși cu capacitate de lucru redusă.


Dacă ar fi fost să mă rezum la „Aceasta îmi este firea!’’, progresul în cazul meu ar fi fost un vis iluzoriu. Temperamentul, prin intervenția efortului voluntar, poate fi educat. Pentru a face asta, trebuie, în primul rând, să îți cunoști tipul temperamental pentru a putea detecta care trăsătură anume te deranjează și vrei să o aduci sub controlul conștient. Mai mult de atât, tipul temperamental are relevanță în orientarea vocațională a individului, așadar, pentru cei care încă nu aveți idee încotro se îndreaptă pașii voștri, determinarea temperamentului reprezintă un start foarte bun!


Subscribe

Mulțumim!

Ce-ți recomandăm