De ce mama și tata ne vizitează atât de rar?



În generală eram 16 copii în clasă, dar jumătate din ei nu mai erau copii de mult. Diferența de vârstă dintre noi se rezuma la 3-4 luni, deci nu asta era problema. Înălțimea noastră era similară, umerii la fel, doar că umerii celeilalte jumătăți erau condamnați la a duce o greutate semnificativ mai mare decât greutatea lor, erau niște furnicuțe de mărime umană.


Noi, cealaltă jumătate pe umeri căram doar ghiozdanul de care ne plângeam, adesea, că e greu. Ei n-o făceau. Atunci nu-mi puteam explica valul ăsta al lor de curaj, ca mai târziu s-aud că nu era curaj, era doar oboseala continuă de griji, lucru pe care nu-l vedeam. Eu vedeam doar ghiozdanul ăla mai colorat și converșii pe platformă cu floricele, pe care i-am tot vânat pe la piață, dar s-a dovedit c-am făcut-o pe vânătorul într-un loc greșit. În final m-am făcut și eu cu o pereche din aia, i-am găsit într-un S.H., la intrarea căruia scria „HAINE ADUSE DIN ITALIA”.


Chiar atât de importanți erau banii și hainele plătite în euro, încât să merite atâta dor, timp și aripi smulse de la rădăcină?

Jumătate din clasa mea venea mai devreme la școală, ziceau că așa s-au trezit și n-aveau ce să facă pe-acasă, dar îi puteai prinde adesea căscând sau ațipind. De multe ori ei nu reușeau să-și facă temele pentru acasă și se alegeau cu note mici, dar pe unii din ei niciodată nu i-am văzut vădit afectați. Într-o zi, o colegă mi-a spus că ei nu-i pasă de notele astea mici, pentru că mama ei oricum o s-o ia în Italia pe la 18 ani, că acolo se fac bani buni și fără să faci facultate. Atunci creierul meu a primit un boom: chiar atât de importanți erau banii și hainele plătite în euro, încât să merite atâta dor, timp și aripi smulse de la rădăcină?

Azi, societatea aruncă vina emigrărilor și a țării transformate în Kinderland (=lumea copiilor, aluzie la romanul, cu același nume, al Lilianei Corobcă) de pe un cap pe altul, mingea de ping-pong a vinei sărind de la conducerea statului la un trecut impertinent, trecând cu vederea adâncimea rănilor lăsate de emigrarea părinților, care traversează copilăria a multor copii de la noi. Aceste răni rămân netratate și ajung să fie sursa a multiple probleme apărute în adolescență, pe care oamenii din jur le tratează cu superficialitate, fără a realiza că aceasta este una din traumele secolului.


Au realizat că mama și tata nu sunt acasă, peste multe cuvinte învățate și ani trecuți prin timp.

Eu am avut norocul să fiu o observatoare a fenomenului și să empatizez cu emoția externă, fapt pentru care am apelat la câțiva dintre prietenii și colegii mei care au impregnat adânc în suflet acest sentiment de la o vârstă foarte fragedă. Spre surprinderea mea, multe din poveștile lor sunt similare. Majoritatea dintre ei au rămas prematur în grija bunicilor, de la câteva luni sau un an. Au realizat că mama și tata nu sunt acasă, peste multe cuvinte învățate și ani trecuți prin timp, atunci când nu înțelegeau de ce mama și tata îi vizitează atât de rar sau nu stau cu ei într-o casă. Timpul petrecut departe de ei a avut efecte diferite de la copil la copil, relația lor cu părinții schimbându-se profund și suferind fisuri uriașe, iar lucrul acesta a dus la o distanțare morală mai mare decât distanța fizică.


De la ei (prietenii și colegii mei) am aflat că au ajuns să aibă o relație mult mai frumoasă cu cei rămași acasă, decât cu părinții pe care de multe ori îi asociau cu vocea din spatele unui receptor. Persoana cu care rămâneau acasă devenea pentru ei cel mai bun confident sau prieten, însă așa cum spuneam mai devreme, copii sunt diferiți, iar situația altora se afla pe reversul monedei. Această situație antonimică era marcată de certuri constante, neînțelegere și stări intense de singurătate, care apăsau sufletele mici și le învățau timpuriu să colecționeze lacrimi pe ascuns. Lacrimile acestea veneau adesea în ambele situații, erau formate din dor, după un timp deveneau partea de refresh a rutinei și parcă lucrurile începeau să se creioneze altfel. Pe măsură ce zilele treceau căpătau toleranță la dor, până când îi chema vreun vecin să vorbească pe Skype și părinții îi anunțau că și-au luat bilete, iar cursul se repeta și visau la ziua când biletul va fi cumpărat doar pentru o singură direcție – acasă.


O altă parte din cei cu care am vorbit, au simțit acest fenomen în clipele în care apăreau primii fluturași în stomac și la școală orele le făceau cu o singură doamnă. Dacă cealaltă categorie a simțit durerea plecării mai târziu, această categorie a simțit durerea din primă instanță și au asociat tonomatele cu bomboane de la aeroport cu plecare și grijă. Lipsa părinților, lipsa mamei, transformă copilul de 8 ani în unul de 12, care s-a trezit dintr-o dată cu o aripă frântă. Acest lucru afectează relația direct și cu cei din casă, pentru că preferau să-și poarte problemele de la matematică pe interior, la fel procedau și cu plânsul, certurile sau bullying-ul pe care îl aduceau de la școală, toate lucrurile din această direcție nu ajungeau să încapă într-un apel și singura instanță în care ajungeau să fie dezbătute era mintea unui copil.


Visurile sunt un alt capitol dureros, capitol la care se trezesc că renunță din lipsă de sprijin moral.

Toate aceste lucruri adunate în perioada inocenței au ajuns să aibă un efect și mai dur în adolescență când fiecare problemă e trăită la cea mai mare intensitate. Micii-mari adolescenți sunt puși în fața a zeci de obstacole zilnic pe care încearcă să le confrunte singuri, făra a arăta asta întregii lumi, căci „lumea nu trebuie să știe că e sau a fost greu”. De multe ori, aceștia au o reținere în a-și arăta afecțiunea față de altcineva și devine complicat să-și ofere îmbrățișarea oricui. La fel de complicat este și capitolul „încredere”, aceasta devenind un lucru greu de obținut, iar încrederea în sine devenind un lucru pe care încercă să-l obțină încontinuu. Visurile sunt un alt capitol dureros, capitol la care se trezesc că renunță din lipsă de sprijin moral, din griji prea multe și din încredere pierdută. Și visele sunt un capitol dur, un capitol dăruitor de insomnie, de nopți albe și anxietate.

Toate aceste capitole se pot coase ușor într-o carte, a cărei prime lecturi ar fi suficientă ca să-ți confirme că iubirea se vrea întreținută și cu căldură și că banii trebuie să ocupe un loc pe bancheta din spate.


0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.