De ce ne este greu să cerem ajutorul?



Puternici, independenți, descurcăreți: iată ce vrem să devenim când vom fi mari. Ne închipuim că la 20 de ani vom fi adulți complet capabili, creându-ne deci un anumit ideal al maturității încă din primii ani de adolescență.


Nu ne spune nimeni asta, dar noi deducem (greșit) că adulții sunt buni la toate: pe scurt, că nu au nevoie de nici un pic de ajutor. Încet-încet, ne separăm problemele de cei din jur: le internalizăm și ne străduim să trecem peste ele în cel mai discret mod cu putință. Începe să ne fie teamă că orice plângere sau nemulțumire din partea noastră poate, și mai mult ca sigur va fi folosită împotriva noastră, distrugându-ne credibilitatea de tânăr deja matur și responsabil. Învățăm (sau poate ne convingem singuri) să ne fie frică de vulnerabilitate, să o tratăm ca pe un dușman și să uităm că, de fapt, primul pas spre rezolvarea unei probleme este să admiți că ai una.


De când a devenit ajutorul dușmanul nostru de moarte? Frica de a decădea în ochii oamenilor este, probabil, cel mai mare vinovat. De la o anumită vârstă, începem să auzim tot mai des vorbe precum: „lasă, sunteți copii mari și vă descurcați”, „nu vă mai explic asta, o știați demult” sau „mai aveți puțin și sunteți adulți!”. Ne bucurăm imediat de compliment, umflându-ne în pene cu maturitatea noastră. Sărim peste întregul drum și ne visăm ajunși la final, închipuindu-ne că lumea ne vede deja maturi, deci trebuie să ne comportăm ca atare. Ajungem astfel să ne autoimpunem niște standarde inimaginabile și să începem să refuzăm ajutorul celorlalți pentru simplul motiv că acum suntem mari - ne descurcăm noi cumva.


Tinerii sunt viitorul; ei sunt cei care trebuie să cultive o lume mai bună pentru generațiile care urmează.

Percepem lipsa de știință și micile greșeli ca pe nepricepere și neseriozitate totală. Strângem din dinți, rezolvăm cum putem și trecem mai departe. Confuzia și neîncrederea ni se adună însă în suflet, explodând în final sub forma unei simple întrebări: de ce nu pot și eu?

În ultima vreme s-a pus foarte mult accentul pe independență în toate formele ei posibile: antreprenoriat, separarea de părinți, studiul în afara granițelor și multe altele. Tinerii sunt viitorul; ei sunt cei care trebuie să cultive o lume mai bună pentru generațiile care urmează. Și deși acest lucru este cât se poate de adevărat, nu s-a făcut publicitate tocmai celui mai important aspect al procesului: învățarea. Știm că stă în natura umană să facem greșeli; știm și că trebui să învățăm din ele. Dar această presiune de a schimba radical societatea ne-a făcut să uităm că nu ne naștem deștepți, și că uneori suntem nevoiți să luăm lucrurile de la zero.


Încă de când suntem mici învățăm că a greși este un lucru rău în orice situație. Suntem pedepsiți pentru incidente minore, ajungând astfel să privim nereușita într-o lumină complet nefavorabilă. Atunci când creștem, rămânem de multe ori cu mentalitatea formată încă din copilărie, conform căreia greșeala este o experiență strict negativă, care trebuie privită mai degrabă cu frică. Știm că trebuie să evoluăm, dar nu suntem dispuși să facem asta greșind. Începem să navigăm prin viață cu anxietatea că nu suntem îndeajuns de buni dacă nu ne iese totul; că nu vom reuși să ne îndeplinim visul decât dacă suntem perfecți.


Frica de a solicita ajutorul începe așadar prin această presiune din anii formativi, continuând să existe în adolescență sub forma unor standarde stricte intrinseci. Nu este singura situație în care observăm astfel de atitudini. Fenomenul de „cancel culture”, care populează astăzi internetul, este o dovadă vie a aversiunii societății față de greșeală. Prin el învățăm că pentru fiecare pas greșit, fie el cât de mic, există o pedeapsă, dar nu și o șansă nouă la bine. Nu își mai amintește nimeni că a greși înseamnă a fi om. Și că o greșeală nu este sfârșitul unui vis, ci începutul unuia nou.


Știm de când suntem mici că trebuie să fim buni cu ceilalți, să îi tratăm cu respect și politețe. Uităm însă să ne oferim și nouă acest tratament. Fiecare greșeală este un motiv de autoflagelare, iar un eșec înseamnă clar sfârșitul. Toate insecuritățile și dezamăgirile noastre formează o barieră impenetrabilă în sufletul nostru: ne trezim singuri, lipsiți de susținere și înrobiți de rușinea că nu am putut să ne descurcăm fără ajutor. Această autoizolare duce, evident, la înrăutățirea situației: ne înverșunăm și mai tare în ura noastră față de ajutorul oferit. Suntem convinși că așa stau lucrurile în viața oricărui adult: suferințele sunt înghițite în liniște, iar problemele rezolvate pe cont propriu.


Multor adolescenți le este dificil să apeleze chiar și la familie sau la cei mai apropiați amici...

Altfel, suntem complet inutili. În aparență, societatea a îmbrățișat ideea că sănătatea noastră mentală este extrem de importantă și că nu este o rușine să ai nevoie de ajutor. Realitatea stă puțin altfel, însă asta nu înseamnă că lumea nu a devenit ceva mai deschisă. Multor adolescenți le este dificil să apeleze chiar și la familie sau la cei mai apropiați amici, temându-se că, indiferent de cât de mică este problema, vor părea iritanți. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Oricât de singuri și neajutorați ne simțim uneori, vom avea întotdeauna pe cineva care să ne ajute. De multe ori, nici nu trebuie să căutăm prea departe: persoanele de care avem cel mai mult nevoie sunt, de multe ori, chiar lângă noi.


Totuși, încă ne este greu să cerem ajutorul; să recunoaștem că nu știm, că nu putem. În fond, ne place să ne simțim invincibili. Însă oricât de mult ne-am dori să evităm greșelile, nu putem ignora faptul că acest lucru este pur și simplu imposibil. Tot ce ne rămâne de făcut este să începem să le îmbrățișăm. Să punem mai multe întrebări. Să nu ne fie rușine de noi înșine. Mai ușor zis decât făcut, dar n-avem ce face: trebuie să începem de undeva. Așa că trage aer în piept, respiră adânc, și încearcă să-ți pui mai des fricile deoparte. Nu-ți fie teamă dacă nu avansezi prea rapid - fiecare poveste de succes a început cu un pas mic.


0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.