Despre scris și despre mine



Am început să scriu timid, nesigur şi cu stângăcie. La fel scriu şi poezii. Până când, în liceu, universul (sau poate doar orarul clasei de filologie) mi-a făcut cunoştinţă cu doamna profesoară C.B.. După ce îmi citise poeziile, care mie mi se păreau mai degrabă un ghem de idei colorat şi foarte, foarte încâlcit, mi-a găsit talentul (bine ascuns, desigur) de a scrie poezie.


Apoi m-a învăţat cum să am încredere în el oferindu-mi totodată toată dragostea, răbdarea, încrederea şi susţinerea de care aveam atât de multă nevoie la început de drum, dar şi mult timp după aceea. Acesta este doar unul dintre motivele pentru care o voi păstra în inima mea pentru totdeauna.


Scriu doar când simt că am ceva de spus şi nu am curajul să o spun cu voce tare, scriu doar când vreau să-mi pun gândurile şi sentimentele în ordine, scriu când întâlnesc oameni cu suflet bun şi vreau să păstrez măcar o scânteie din bucuria pe care mi-o oferă ei în dar. Scriu când vreau să-mi vindec sufletul.


Ce simţi acum? Bucurie? Iubire? Tristeţe? Dor?

Atunci se face linişte în jurul meu şi îmi aud în sfârşit bătăile inimii. Apoi îmi trag sufletul şi îmi adun din nou tot curajul să-l întreb: Ce simţi acum? Bucurie? Iubire? Tristeţe? Dor? Şi liniştea din jurul meu devine şi mai apăsătoare pe măsură ce aştept un răspuns.


Pun mâna pe pix şi scriu ce simt. Şi începe jocul de-a v-ati ascunselea. Cuvintele se ascund, iar eu nu le mai găsesc. Le caut, le ademenesc, le rog să se mai apropie puţin. Şi liniştea devine şi mai apăsătoare. Să mai aştept puţin? Să renunţ?


Am obosit să le mai caut şi mă aşez resemnată pe pat, gândindu-mă la altceva. Cuvintele, nu ştiu de ce, stau într-o aşteptare încordată şi mă privesc pe furiş, tăcute. Simt asta şi încep să scriu din nou, dar versurile par lipsite de sens şi neterminate, iar în mine începe să încolţească sentimentul de nesiguranţă.


Sentimentul de nesiguranţă a încolţit deja şi stă la pândă în mine.

Dimineaţă, mă trezesc şi mă întreb: oare ce lipseşte aici? Apoi tai câteva cuvinte, pun altele în loc sperând să le găsesc măcar lor locul şi sensul pe care îl merită. Reuşesc, dar sentimentul de nesiguranţă a încolţit deja şi stă la pândă în mine. Recitesc cuvintele încet, silabisit aproape. Parcă au un sens al lor care îmi scapă printre degete. Scriu. Recitesc. Oare mă apropii de sens sau mai am încă puţin?


Inspirația vine tiptil, sub orice formă și în cele mai neașteptate momente, și apoi dispare cât ai clipi. Când ea îmi dă târcoale, de cele mai multe ori vine de la oamenii-cheie din viața mea, cei care mă iubesc, mă motivează și mă încurajează să ies din cochilia mea chiar și atunci când nici măcar eu nu mai am curajul să o fac. Tot ei sunt și cei care îmi dăruiesc emoții atât de frumoase și atât de intense încât îmi doresc să pot dărui și eu, prin ceea ce scriu, măcar o mică parte din ce primesc. Atunci când simt că Inspirația mă abandonează ca pe o jucărie de care s-a plictisit, îmi ocup timpul cu orice îmi ține mintea ocupată și sper să fiu la locul și momentul potrivit când se va întoarce.


Sfatul meu: Atunci când scrii ascultă-ți sufletul, sigur are ceva de spus și fii atent la oamenii din jurul tău, te pot inspira mult mai mult decât crezi! Inspirația cu I mare va veni și ea, tiptil, dar va veni!


0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.