Eclipse de artă #1: Interviu cu Olimpia Săpunaru


Fotografii din arhiva Olimpiei

Olimpia Săpunaru poate fi caracterizată în multe feluri, dar mă voi rezuma prin a zice că este o „simplă” femeie dintr-un „simplu” oraș, cu ocupații la fel de „simple”. Regizează piese cu și pentru copii, predă cursuri de creație și mai multe vom putea afla chiar de la ea, în cadrul acestui interviu.


Ai absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, dar ce a fost înainte de asta? Cum ți-ai descoperit pasiunea?


Da' ce n-a fost?!...


Când am dat eu la UNATC aveam 33 de ani, după ce am fost angajată timp de 10 ani la Teatrul Municipal Focșani, pe un post de actor (studii medii). Mai înainte de asta nu a fost pasiunea pentru teatru, ci întâmplarea. S-a întâmplat să fac teatru înainte de a-mi da seama că vreau să am legătură cu el.


Asta s-a desfășurat prin 1993, parcă. Aveam 20 de ani și habar n-aveam că, odată urcată pe o scenă, în spectacolul „Se caută un mincinos”, de D. Psathas, în regia lui Vasile Onesciuc, n-o să mai cobor. E un fel de-a spune „n-o să mai cobor", fiindcă eu nu mai joc de multă vreme doar un rol, ci pe toate, regizând.


Nici de mătură nu fug...

După ce am absolvit studiile UNATC, posturile la stat s-au blocat și așa au rămas, blocate, din 2008 până la începutul acestui an. Dar ce să vezi, a venit pandemia și astfel, noua organigramă aprobată de Consiliul Local, în care se prevedea mărirea colectivului Teatrului Municipal „Mr.Gheorghe Pastia” stă undeva, în așteptare, între birouri...


Astfel încât, sunt artist independent de vreo 15 ani și regizez spectacole cu și pentru copii, la Casa de Cultură „Leopoldina Bălănuță” din Focșani și pesemne că teatrul „m-a mințit” frumos de am rămas prin „împrejurimile” sale, în diferite ipostaze, una dintre ele fiind aceea de profesor de actorie. Dar sunt și omul de la lumini, mașinistul, staff-ul tehnic, după ce îmi termin treaba de regizor. Nici de mătură nu fug...


Care a fost reacția părinților tăi când le-ai spus ce profesie vrei să urmezi?


La 33 de ani?!... Păi, ai mei nu mi-au trasat niciodată vreo direcție către o anume profesie. Eu le-am comunicat pe la 4 ani că vreau să mă fac actriță și nu m-a contrazis nimeni.


Sigur că reperele mele în această profesie, la acea vârstă, nu prea existau. Era actorul Toma Caragiu și atât, și cred că le-am zis ceva de genul: „Vreau să mă fac Toma Caragiu”, poate influențată că ni-l furase cutremurul din '77 și era locul „liber” sau cam așa ceva.


Apropo de asta, în noaptea cutremurului l-am și visat, ținându-se de gratiile geamului de la bucătărie, din casa bunicii mele, unde locuiam pe-atunci. M-am trezit, i-am zis maică-mii că Toma e la fereastra noastră, să îi dăm drumul în casă, că e speriat, iar ea mi-a arătat că fereastra noastră n-are gratii. Cred că am adormit repede după episodul ăsta, ceea ce nu pot spune despre maică-mea. În noaptea următoare, știrea că Toma Caragiu murise strivit sub dărâmăturile cauzate de cutremur i-a dat fiori. A măcinat-o toată ziua gândul că, dacă existau premoniții cu adevărat, fiică-sa tocmai avusese una cu câteva ore înainte să se întâmple tragedia cu actorul ei „plefelat”.


Cum sună definiția ta a teatrului?


Teatrul este ceea ce cred spectatorii că este, în timp ce actorii cred total altceva.

Definiția unui actor sau a unui om care face teatru nu va coincide niciodată cu cea a unui spectator, care doar îl gustă, chiar dacă împătimit.


Eu nu am încercat niciodată să îl definesc, dar mă pornesc în fiecare zi să-l salut, să-l cuprind și să-i simt felul. Dacă l-aș gândi prea mult și l-aș încadra într-o definiție, l-aș mărgini. Teatrul e nemărginit, așa cum și Dumnezeu e.


Toți oamenii au o lume a lor, dar se crede că actorii și-au construit una mult mai complexă. Universul tău cum arată, Olimpia?


Universul meu arată bine, ținând cont că e alcătuit, în proporție de 90% din copii plus pisica mea, iar restul de 10% din adulți.

În lumea mea, copiii nu sunt obraznici și, foarte important, „nu au părinți”! Suntem de unii singuri, nici copii, nici adulți, față în față cu noi înșine și cu provocările „scenei”.


Copiii, din punctul meu de vedere, sunt asemeni unor păpădii și e important să nu suflăm prea mult înspre ele.

Fotografie din arhiva Olimpiei

De ani buni ești coordonatoarea Atelierului de Teatru TREIspreZECE. Cât de greu a fost să-i pui bazele?


Atelierul există de pe 9 octombrie 2010, adică are fix 10 ani. Să pui bazele unui atelier de teatru nu e greu, e mai greu să construiești întru rămânere. Copiii ajung la atelier din întâmplare, chemându-se unii pe ceilalți (și nu aduși de vreo reclamă) și, apoi, pleacă nestingheriți într-ale lor când mai cresc, fără batistuțe fluturate în vânt și fără bocete. Nu neapărat înspre facultăți de profil...


Copiii, din punctul meu de vedere, sunt asemeni unor păpădii și e important să nu suflăm prea mult înspre ele. Am scris mai demult un poem, „Când suflăm în păpădii" pe numele său, și consider că sunt datoare cu o completare a imaginii pe care am început-o când am comparat copiii cu păpădiile.


„Nu ştiu unde ajung dorinţele...

poate pe umărul stâng,

poate pe umărul drept al lui Dum(nezeu)

(câteodată îi intră în ochi)

sau poate că le cresc picioroange,

ca să-i ajungă la nas

şi,

o vreme,

fac de strajă gândului care le-a pornit,

ca să nu se retragă,

să rămână ferm,

indiferent de aer,

indiferent de gură.


Nu se încurcă cu fluturii pe care i-au întâlnit,

nu văd nici verde,

nici ce-a-nflorit.

Se duc într-un ţinut rece,

ca să îngheţe – un fel de infinit

finit – şi-acolo se scutură de orice întâmplare,

de orice vorbă de prisos.

Și, dintre ele,

rămân numai cele ce n-au irosit

secunda de amar

confundând-o cu cea de miere...


Şi-abia atunci Dum(nezeu) le ia,

le cerne

(ca nu cumva să fie atinse de vreo extravaganță

sau de vreun capriciu),

şi le trimite mai sus de el,

minuni de vis atât de felurite,

de unde dau iar în floare

şi-un spirit curat, le culege şi ni le-aşază pe perna moale…


Ştiu ce spuneam,

că nu ştiu...


dar aşa mi s-a arătat

şi aşa v-am povestit şi vouă,

ca atunci când suflăm în păpădii,

să ne amintim să le dăm chiar noi drumul,

dorinţelor,

spre ale noastre proprii visătorii...”


Mai multe nu am cum să spun, o parte din răspuns, ca sa fie complet, e la cei care vin la atelier.


Ai regizat multe spectacole în cadrul atelierului tău, deci ce consideri că este „sarea și piperul" pentru a pune în scenă o piesă reușită?


E și ceva „zahăr” la mijloc, să știi! Un spectacol, ca să fie reușit, nu conține numai sare și piper! Ba, uneori e vorba și de ulei sau oțet și multe alte „ingrediente”. De obicei, se spune că publicul hotărăște dacă un spectacol e reușit sau nu, prin faptul că pe lângă afiș, se pune la avizier și o notă pe care scrie ”sold out”.


Pe scenă nu există perfecțiune, din punctul meu de vedere, ci oameni care o joacă.

Pe lângă afișele spectacolelor pe care eu le fac împreună cu copiii atelierului de teatru nu scrie ”sold out”, nici nu a scris vreodată, nici n-o să scrie și nici nu cred că va mira pe cineva acest răspuns, fiindcă Focșaniul e un oraș în care lumea se plânge că nu sunt spectacole, de obicei, într-un selfie pe Instagram sau Facebook, în care se vede clar afișul cu spectacolul și ora desfășurării.


Ca să răspund, totuși, la întrebare, pe scenă trebuie să existe gând, să știe fiecare de ce intră, de unde vine, unde a ajuns, ce are de făcut și de ce o să rămână sau o să plece. Și să transpară toate astea până la cel mai „îndepărtat” spectator avizat sau nu. Dacă s-a întâmplat asta și e verificabil, poți ști cu siguranță că spectacolul a fost reușit. Altminteri, toată lumea mai greșește pe scenă, chiar dacă nu se vede decât la unii... Pe scenă nu există perfecțiune, din punctul meu de vedere, ci oameni care o joacă. :)


Unde îți putem urmări activitatea?


Îmi place să zic că acolo unde o să fiu, va fi și activitate! Deocamdată, Atelierul de Teatru TREIspreZECE se pregătește de o nouă premieră „Masca Rade”, un spectacol de commedia dell'arte, potrivit cu vremurile pandemice pe care le trăim. Nu știm ce va fi, nu știm când va fi, dar știm cum: prin multă muncă, ca de obicei, dar și distracție. Duminica, când oamenii dorm...


Pe mine mă mai găsiți și la Smart School Soare, în Grădina Publică din Focșani, unde predau două cursuri, unul de actorie și unul de creație. Și, în general, sunt de urmărit pe pagina mea de facebook, unde divulg mereu intențiile mele educativo-culturale.


0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.