Poveștile pe care le spunem sunt poveștile pe care le trăim.

Devino colaborator și schimbă lumea cu a ta.

Există soare și există mâine

Când totul se prăbușește în jur, scrisul rămâne…

Fotografie din arhiva personală

Au fost multe momentele în care am simțit că lucrurile se năruie în jurul meu, că nimic nu mai are sens și că orice aș face n-o să pot să depășesc starea de letargie care mă încearcă. N-am fost tocmai în cea mai bună formă a mea în ultimele luni. Am trecut prin diverse stări greu de explicat, am trăit emoții din cele mai intense, am simțit de fiecare dată că nu e momentul meu.


Dar momentul pentru ce? În lunile care au trecut am învățat una dintre cele mai importante lecții: momentul perfect nu există și nu o să existe vreodată. E doar o iluzie, o închipuire în capul fiecăruia dintre noi. Momentele nu se nasc din neant, nu apar de nicăieri să te tragă de mână. Momentele se creează. De mine, de tine, de fiecare dintre noi.


Dacă aș scrie un jurnal al ultimelor luni, aș umple pagini întregi cu gânduri, emoții, trăiri, dorințe, frici, dezamăgiri, lecții. Și sunt convinsă că toate s-au întâmplat cu un scop. Că a trebuit să cobor în adâncuri ca să-mi dau seama că pot să ajung în vârf. Că totul depinde doar de mine. Că nu există fericire deplină, dar există lucruri dintre cele mai mărunte care-ți pot aduce zâmbetul pe buze. Că există dragoste. Că există cărți. Că există soare și versuri. Că sunt lucruri pentru care merită să mergi mai departe ori de câte ori simți că vrei să faci un pas înapoi și să te depărtezi de tot ce înseamnă realitatea. Și de tot ce însemni tu. Pentru că sunt momente în care ai vrea să fugi și să scapi de tine. De gândurile care nu îți mai dau pace, de emoțiile care te încearcă și care reușesc de multe ori să te pună la pământ. De fricile pe care le hrănești ori de câte ori ai ocazia. Și pe care le lași să crească în tine, să-și întindă rădăcinile și să te acapareze încetul cu încetul...


Mi-am amintit că dragostea dă aripi și că totul rezistă atâta timp cât ai ce iubi.

Am urmărit zilele trecute un documentar despre viața poetei Nina Cassian și am rămas marcată de una dintre frazele ei: cel mai trist lucru în viață este a nu iubi. Mi-am amintit că dragostea dă aripi și că totul rezistă atâta timp cât ai ce iubi. Ceva sau pe cineva. Nu are importanță. Important e să simți. Să trăiești fiecare picătură de viață și să iei totul ca pe o experiență, fie că ți-a lăsat un gust dulce sau unul amar. Puține au fost experiențele din ultimele luni care m-au făcut să simt că trăiesc. Și toate raportate la iubire. Toate m-au înviat câte puțin. Completând-o pe Nina, cred că un lucru la fel de trist e a nu fi iubit, iar asta mi-a dat de gândit. Pentru că nu pot să fiu tristă și nu mă pot lăsa dărâmată atâta timp cât el face parte din viața mea.


Mi s-a spus de foarte multe ori, în stânga și-n dreapta, că dragostea e oarbă, însă nu am crezut niciodată în asta. Pentru mine dragostea nu face decât să deschidă ochii. Mintea. Și inima. Am crescut cu iubire, m-am hrănit cu visuri și idealuri și am știut întotdeauna că lumea în care eu trăiesc poate funcționa doar cu bunătate. Dragostea m-a salvat și mă salvează de fiecare dată când nu mai sper. Și nu vorbesc de un anumit tip de iubire, ci de toate formele ei. Când am simțit că viața mea e un eșec și că nimic bun nu mi se poate întâmpla, am privit în jur. La oamenii care mă iubesc și care fac asta dintr-un anumit motiv. Că eu, la rândul meu, îi fac să se simtă vii. Iar lucrurile astea mi-au dat de fiecare dată forța necesară pentru a continua. Știu că sună clișeic, dar fericirea chiar stă ascunsă în toate lucrurile mici pe care de cele mai multe ori nu le observăm. Iar eu am încercat să le observ și să le las să-mi redefinească viața. Și continui să fac asta. Continui să învăț să iubesc. Și, mai ales, să mă iubesc...


Am simțit în ultimele luni și cum toată lumea mea se prăbușește. Am învățat că sunt unele prietenii care nu durează pentru totdeauna. Că sunt prea puțini oamenii cărora le pasă cu adevărat. Prea puțini aceia care reușesc să vadă dincolo de ceea ce vrei tu să vadă. Iar toate astea nu m-au făcut decât să încep să-mi construiesc singură propriile aripi. Să-mi închid porțile sufletului, să fac din nou curat acolo și să-l las să înflorească. Alături de cine merită. Alături de cine a fost lângă el când era la pământ.


Pentru că nu te naști o singură dată, ci ori de câte ori simți nevoia să fii un om nou.

Ce-a mai rămas din mine când am simțit că nu mai e nimic? Că totul e pustiu și că lumea mea se învârte în cerc? A rămas iubirea. Și dorința de a mă redescoperi. Din nou și din nou. Pentru că nu te naști o singură dată, ci ori de câte ori simți nevoia să fii un om nou. Ori de câte ori îți dorești să arăți că poți să cazi. De câte ori vrei tu. De câte ori simți că vrei să-ți culci capul pe pământ și să nu mai auzi nimic din ce se întâmplă în jurul tău. Dar ceea ce contează cu adevărat e felul în care reușești să te ridici. Cum te agăți, ca un copil mic de sânul mamei, de orice ști că face bine sufletului tău ca să fii din nou tu. Cum sorbi cu nesaț, ca Făt-Frumos din apa vie, fiecare gest, fiecare cuvânt de iubire, fiecare frază din romanele pe care le citești, fiecare sărut de pe buzele lui, fiecare cuvânt de încurajare pe care ți-l spune, ca să te umpli de viață. Ca să simți că trăiești când nu mai pare că o faci.


Îmi curg cuvinte și metafore prin vene. Sunt un om viu.


Îmi curge dragoste prin vene. Sunt un om cu atât mai viu.


Sunt aici, continui să iubesc, continui să scriu, continui să mă ridic. Ori de câte ori va fi nevoie.


Subscribe

Mulțumim!

Ce-ți recomandăm