„Fahrenheit 451” - A arde sau a salva? O poveste cu și despre viața fără cărți

Astăzi vă vorbesc despre o carte care pe mine m-a cam bulversat şi care m-a făcut să regret că nu o studiem și la liceu.

Fotografie din arhiva personală

Ar fi trebuit, deoarece mi s-a părut uimitoare! De asemenea, aceasta nu va fi o simplă recenzie. Ce ar fi oare mai interesant - un plictisitor eseu argumentativ sau un schimb de idei?


Această operă cu perspectivă futuristă vorbeşte tocmai despre renaştere. Umanitatea, ca şi literatura, rezistă propriei anihilări, propriei decadenţe, iar după inevitabila purificare, este gata să înceapă din nou. În acest sens, această capodoperă literară este un roman optimist, Bradbury fiind convins că umanitatea poate învăţa chiar şi din cele mai cumplite greşeli.


Fahrenheit 451 m-a şocat, aş putea spune, prin actualitatea ideilor puse la înaintare de Bradbury.

Unii o numesc o carte clasică şi poate că este, din punctul de vedere al faptului că ar trebui citită de cât mai mulţi oameni, însă pentru mine a fost o carte cât se poate de actuală şi de antrenantă şi care la final mi-a oferit o cu totul altă perspectivă cu privire la conceptul de SF. Cu siguranţă mi-a oferit destul material de dezbătut în sinea mea mult timp de acum încolo.

Apărută prima dată în 1953,Fahrenheit 451 m-a şocat, aş putea spune, prin actualitatea ideilor puse la înaintare de Bradbury. Aşa cum Jules Verne intuia apariţia mult mai târzie a submarinului în cartea „20.000 de leghe sub mări”, la fel și Bradbury a intuit mai mult decât exact această tendinţă a omenirii de a se dezvolta ca societate prin intermediul tehnologiei, în defavoarea cărților.


Înainte de a continua, te-aș ruga să te oprești din citit și să îți răspunzi la următoarele întrebări. Cum ar arăta o lume în care cărțile ar fi interzise, iar drogurile permise în societatea de zi cu zi? Cum ar arăta o lume în care pompierii în loc să stingă focul, îl pornesc?


„Fahrenheit 451” este o parabolă a unei societăți în care valorile pe care le cunoaștem au fost răsturnate, în care statul interzice cititul și legiferează arderea cărților. Cetățenii acestei lumi distopice trăiesc într-o indiferență indusă de droguri și de mass-media. Într-o societate ca a noastră în care discriminarea e una dintre problemele care sunt ,,la ordinea zilei", eu am început să mă îngrijorez citind acest roman, pentru că mi se pare că ne îndreptăm în direcția prezisă de Bradbury.


„Fahrenheit 451” cere o cameră liniştită şi timp, ca să descoperi ritmul pe care îl impune scriitura şi să te afunzi în universul distopic în care lumea a renunţat la cărţi, în care pompierii (firemen - ad literam- oameni ai focului) nu sunt meniţi să stingă, ci să aprindă focurile. Cartea lui Bradbury necesită atenţie din pricina felului cum te conduce spre motivele centrale - prin sunete, mirosuri, senzaţii, toate trecute prin filtrul percepţiilor lui Guy Montag, pompierul, eroul central, ce descoperă magia dintre paginile pe care le arde. Celelalte personaje majore sunt prezentate tot din perspectiva lui Montag şi oglindesc schimbările prin care trece eroul, de la descoperirile de la început, la disperare, spre optimismul şi împăcarea din final.


Într-o lume în care oamenii nu mai discută, nu mai gândesc și în care pereții sunt înlocuiți cu televizoare de ultimă generație...

Guy Montag, un pompier care o sarcină simplă: trebuie să dea foc tuturor cărților și caselor în care acestea sunt ascunse. Îi place meseria pe care o practică de 10 ani, simte că-și face pe deplin datoria și nu are niciodată îndoieli... până în momentul în care o întâlnește pe Clarisse McClellan, o adolescentă care îi povestește despre un trecut în care oamenilor nu le era teamă.

Într-o lume în care oamenii nu mai discută, nu mai gândesc și în care pereții sunt înlocuiți cu televizoare de ultimă generație, ce merg continuu și inoculează propriile gânduri, eroul nostru, pompierul Montag, nu face excepție, fiind unul dintre cei care dau foc și ard cărți cu plăcere, fără remușcare.


Asta până o întâlnește pe Clarisse, fata din vecini, „nebuna”, după cum se categorisește singură, și care are timp să se joace, să gândească, să admire natura și să își pună întrebările specifice fiecărei vârste: „De ce?”. Nici întrebarea pentru Montag nu este complicată, pare simplă, dar am ajuns și noi, în era tehnologizării, să o privim ca o bagatelă și să nu știm să oferim răspunsuri: „Ești fericit?”. O simplă întrebare îl zguduie: „Simți că surâsul îi lunecă de pe buze, se mistuie și se chircește ca o fantastică lumânare de ceară care a ars prea mult și apoi s-a stins deodată, lăsându-l în întuneric. Nu, nu era fericit! Nu era fericit! Vorbind cu sine însuși, recunoscu deschis că acesta era adevărul. Își purta fericirea ca pe-o mască, iar fata aceea fugise cu masca prin curtea casei ei și nu era chip să se ducă să i-o ceară înapoi”.


Era nevoie doar de un declick pentru că, așa cum recunoaște Montag mai târziu, așa cum i-o spun ceilalți care sunt împotriva acestei cenzuri oficiale, împotriva dorinței de culturalizare, el era dezgustat de mai mult timp de ceea ce făcea, astfel încât începuse, de ceva vreme, să ascundă cărți pe care le captura în raziile pompierești, într-un loc unde soția sa , Mildred– persoana perfectă a noilor timpuri, subjugată total de mania spectacolelor de televiziune – nu bănuia că s-ar fi putut afla tocmai obiectele interzise de regim. Pentru Montag, fascinația de a o privi zilnic pe Clarisse este din ce în ce mai mare, iar descoperirea unor lucruri banale, dar atât de reale, reprezintă cheia spre fericirea viitoare.


Conflictul apare pe două fronturi. O întâlnim pe nevasta lui Montag, care se complace în propria dependenţă de ecranele uriaşe, condamnând cărţile ca fiind prea confuze. Apoi căpitanul Beatty, antagonistul principal, capabil să citeze din autori faimoşi pentru a-i demonstra lui Montag puterea cărţilor de a zăpăci.


...„nu toţi se nasc egali, cum declară Constituţia, ci sunt făcuţi egali”...

Omenirea devine din ce în ce mai comodă, până când orice fel de disconfort este eliminat - culminând cu cel intelectual. Astfel, orice stimulează gândirea, orice provocare intelectuală este respinsă şi eliminată, iar orice reprezentant al acestor provocări (scriitori, profesori, oricine se dovedeşte mai deştept decât media) este şi el respins. Căpitanul Beatty spune că „nu toţi se nasc egali, cum declară Constituţia, ci sunt făcuţi egali”, prin dorinţa colectivă de simplificare a gândirii. Guvernul nu face decât să acţioneze conform acestei dorinţe, pentru ca poporul să se simtă în siguranţă. Romanul lui Bradbury este deseori comparat cu „1984” al lui Orwell, însă cele două distopii nu sunt nici pe departe identice. Orwell înfățișează un univers în care cenzura este impusă de un stat autoritar. Pentru Bradbury, cenzura este un rezultat inevitabil al decadenţei.


Focului care distruge, purifică şi totodată încălzeşte i se alătură o sumedenie de simboluri, pe măsură ce Montag este afectat din ce în ce mai mult de cele observate. Focul distruge cărţile şi dezvăluie perversităţile viitorului sumbru - prin natura sa nu tocmai vie, apare ca o variantă sinistră a păsării Pheonix, o culminare a tehnologiei corupte ce trebuie purificată prin foc. Pasărea Phoenix care, periodic se aruncă în foc renăscând din propria cenuşă, apare succesiv ca simbol al perpetuării valorilor literare, şi nu în ultimul rând al întregii umanităţii, care insistă, prosteşte, să se autodistrugă pentru a renaşte.


Un alt simbol important este cel al oglinzii. Cărţile, la fel ca ecranele televizoarelor, servesc drept oglinzi, numai că ultimele înfățișează numai lucruri plăcute, pe când primele pot să surprindă şi unele amănunte mai puţin acceptabile. Doar când aparatele sunt stinse Montag poate să se reflecte în ecranele uriaşe. Dar simbolul apare şi la un alt nivel, cel al personajelor. Fiecare erou are alter-ego-ul de cealaltă parte a baricadei.


Montag era prins între două chemări – soția, profund captivată de televizor și scandaluri (întrucât cărțile sunt plictisitoare și o încețoșează profund) și, pe de cealaltă parte – Beatty. De la el, cititorul descoperă cum au început oamenii să ardă un obiect pe care înainte obișnuiau să îl adore, totul, bineînțeles, cu binecuvântarea și chiar insistența politicii. Pentru că niciun guvernant nu vrea un popor mai inteligent decât el. Vi se pare cumva cunoscut? 😀


„Dărâmarea își are vremea ei și zidirea își are vremea ei. Tăcerea își are vremea ei și vorbirea își are vremea ei.”

Există însă și speranță, epoca de „conservare a valorilor” începând imediat după ce oamenii care încă mai speră se vor reuni în mici colectivități, purtând asupra lor întreaga cunoaștere a omenirii. Într-o astfel de comunitate speră să ajungă și Montag, după ce își ia soarta în propriile mâini, salvează câteva cărți pentru a fi apoi „urmăritul general” prin toate televizoarele orașului său. Nimeni nu pare a fi de partea sa, dar totuși câteva fărâme de speranță îl duc pe drumul cel bun.


Două idei pe care le-am apreciat enorm la acest roman au fost: descrierea futuristă şi totuşi credibilă a viitorului, în special cea a caselor, maşinilor şi a Dulăului Mecanic, acea creatură care mi-a cam pătruns în vise, transformându-le în coşmaruri, precum şi modul de luptă împotriva sistemului, care, în ciuda a ceea ce aţi putea voi să vă imaginaţi, nu este deloc beligerant, ci paşnic şi de durată. În urma fugii sale, Montag se trezeşte în mijlocul unui grup restrâns de oameni, în ale căror minţi se regăsesc marile capodopere literare ale lumii. Mai multe nu spun, fiindcă voi strica surpriza, însă această descoperire m-a descumpănit şi m-a încântat în egală măsură.


Trebuie să recunosc că mi-a dat bătăi de cap această carte, având în vedere că ne sunt prezentate concepțiile unor oameni care au fost desprinși total de lectură, de frumos. Cum personajele au opinii contrare modului meu de a gândi, n-am putut să le plac. Nu m-a lăsat inima. M-am frământat atât de mult încât mi-am închipuit o lume în care cărțile sunt inexistente, în care acestea au fost arse complet. Când m-am trezit din transă, mi-am dat seama că de fapt a fost un coșmar și că, pentru cititorii devotați, cartea în sine este un coșmar.


„Fahrenheit 451” (care este, dacă nu ştiţi deja, temperatura la care arde hârtia) de Ray Bradbury este o carte absolut uimitoare. ,,Fahrenheit 451” vorbește despre foc în calitate de distrugător și totuși purificator. Vorbește despre o societate prinsă în mrejele tehnologiei, o umanitate pe cale de dispariție, despre anihilare și auto-anihilare. Ce facem cu noi când ne oglindim în ecranele televizoarelor și nu în cărți? Unde ne îndreptăm? Bradbury răspunde, pe alocuri, la aceste întrebări, modelând, simultan, un univers distopic care tânjește după renaștere. Iar pentru iubitorii filmelor, să nu uităm și de filmul lui François Truffaut din 1966 cu același nume, la fel o capodoperă cinematografică. Un roman de citit lângă foc, cu foc în suflet și în privire.

Related Posts

See All

Subscribe

Ce-ți recomandăm

bun.png

Despre KULT

Susține-ne

Ce facem

Pentru tineri

Subscribe

Subcribe

Contact

0773 123 246

©2021 by KULT. All rights reserved.