O provocare, o luptă, 2020 sub lupă



Înainte de a vă destăinui cum a început anul 2020 pentru mine, vreau să vă povestesc despre cum am ajuns într-o situație… nu prea plăcută. Toată aventura începe în urmă cu aproximativ un an, imediat după terminarea liceului. Am trecut cu bine de bacalaureat și venise timpul înscrierilor la facultate. Am fost foarte nehotărât până în clipa în care am fost nevoit să aleg ce vreau să fac cu viitorul meu. Acum, mulți dintre voi ar putea spune că ar fi trebuit să mă gândesc din timp la ceea ce vreau să fac și totul ar fi fost mult mai ușor.


Este adevărat, însă, m-am gândit, știam ce vreau să fac, doar că nu totul a mers conform planului. Am putea spune că anul trecut „am primit un șut în fund de la viață“. Ce pot să zic e că… puteam să fiu mai meticulos, mai atent, dar am dat-o în bară, motiv pentru care anul trecut nu am mai ajuns la facultate. Nu că n-aș fi fost acceptat la facultatea la care am aplicat, însă mi-am retras dosarul din cauză că nu am intrat la buget și îmi doream să mă descurc pe cât posibil singur, iar taxa studiilor nu m-ar fi ajutat prea mult în acest sens.


Nu pot spune însă că am retras acel dosar doar din cauze financiare, pentru că am fost foarte încrezător în puterile mele. Visul meu este să intru la Școala de Agenți de Poliție „Vasile Lascăr“ din Câmpina. Mă pregătisem destul de intens în ultimele luni pentru examenul ce urma să-l susțin și mă simțeam sigur pe mine. Totuși, a intervenit ceva neașteptat, dar care ar fi trebuit verificat dinainte. Este vorba despre examenul medical, unde am și căzut proba din cauza dioptriilor prea mari. Nu știam că pentru boala pe care o aveam eu, dioptriile se adună între ele (ceva de genul ăsta, nu mai știu sigur) și așa nu mă încadram în barem. Am aflat acest lucru abia după ce am primit verdictul medicului oftalmolog… inapt.


...am plecat după revelion în Franța, pentru a munci...

Acum, aveți toate piesele de puzzle. Planul A… eșuat, planul B… eșuat, ce mai rămâne? Nimic… am plecat după revelion în Franța, pentru a munci, cu scopul de a strânge bani pentru operația ce avea să mă scape de ochelari și să-mi dea șansa de a încerca din nou să trec examenele pentru încadrarea în M.A.I. Zis și făcut. În data de 06.01.2020, în aproximativ trei ore, am ajuns în aeroportul din Beauvais.


Așa începe povestea anului meu 2020. N-am știut ce mă așteaptă, iar viitorul meu părea nesigur și eram îngrijorat pentru asta. Au existat multe momente de singurătate în care mă încercau diferite sentimente, precum: dorul, frica, senzația că nu sunt bun de nimic și lista ar putea continua, dar să nu fim prea dramatici… Aveam momente în care voiam să renunț, dar mereu îmi reaminteam de motivul pentru care mă aflu acolo și priveam imaginea de ansamblu, după care mă linișteam. Îmi spuneam că nu poate ca totul să meargă așa prost mereu, încercam să gândesc pozitiv, să mă încurajez… Uneori îmi reușea, alteori nu.


Cu toate acestea, nu am renunțat niciodată, indiferent de cât de grele puteau fi unele zile. Simt că am revenit, că m-am reinventat, m-am maturizat și sunt gata de „luptă”. Am acumulat noi experiențe, mi-am învățat lecțiile și sunt gata să câștig „războiul”. Pe acesta, pentru că vor mai urma și altele.


...tăcerea nu e o soluție, iar eu am învățat asta de-a lungul anului 2020.

Înainte eram destul de timid, de introvertit, nu prea mă băgam în seamă, iar dacă aveam ceva de spus preferam să tac, pentru că mă temeam să nu fiu judecat sau să fac o impresie proastă. E adevărat, trebuie să fii cumpătat, să-ți măsori cuvintele, dar tăcerea nu e o soluție, iar eu am învățat asta de-a lungul anului 2020.


Am ieșit din cochilia mea în cele din urmă, pentru că mi-am dat seama că am mai multe de câștigat dacă sunt o persoană deschisă și cu tupeu. Nimeni nu o să vină la tine ca să te învețe cum să faci anumite lucruri - să începi să scrii, de exemplu - ci va trebui să bați la uși, să cauți oameni, să comunici și să nu te temi că te vei face de râs… Toți o facem la un moment dat. Pot spune că am descoperit un nou eu, pe care sincer să fiu, îl plac mai mult - nu, nu sunt narcisist - și asta, deoarece îmi oferă șansa să mă comport așa cum vreau, când vreau, fără teama că cineva se va lua, iar dacă o va face… Cui îi pasă?


Aș putea să vă dau un sfat, nu trebuie să-l ascultați neapărat, doar dacă credeți că v-ar ajuta: oricât de grele ar părea unele zile, momente din viața voastră, unele pierderi, mereu există un motiv pentru care se întâmplă toate astea… Cred eu. Poate nu vă dați seama pe moment, nici nu e cu putință, dar sunt sigur, că la momentul potrivit veți avea un fior rece pe șira spinării și atunci veți ști de ce vi s-au întâmplat anumite lucruri în viață.


Mă gândesc că vom știi la momentul oportun de ce am fost aleși să trecem prin diferite experiențe...

Eu, spre exemplu, nu am aflat încă motivul pentru care nu am reușit anul trecut să-mi ating scopul. Uneori încerc să îmi dau seama, dar mereu când cred că am găsit o explicație logică, tot eu îmi spun că nu are cum să fie așa. Mă gândesc că vom știi la momentul oportun de ce am fost aleși să trecem prin diferite experiențe - mai mult sau mai puțin plăcute -, dar acest lucru necesită timp și răbdare, zic eu… nu săriți direct la concluzii, poate universul vă pregătește ceva spectaculos la care probabil nici nu v-ați gândit.


Cu siguranță ați înțeles cum a început anul 2020 pentru mine, dar o să o repet. Acest an a început într-un mod foarte descurajant, am fost nevoit să trec prin mai multe încercări. De ce? Aș vrea să am o explicație, dar nu am. Simt că tot ce mi s-a întâmplat până acum, m-a pregătit pentru ceea ce urmează să se întâmple cu viața mea. Indiferent de cât de greu va fi, sunt sigur că voi face față, pentru că am fost pregătit pentru ceea ce va urma.


Voi duce discuția în altă direcție acum. Vreau să vă spun că prietenii contează… contează chiar mai mult decât ar crede unii dintre voi. În cazul în care nu mă credeți, imaginați-vă: cum ar fi viața voastră dacă nu ați avea cui să spuneți lucruri despre voi și despre ceea ce vi se întâmplă, despre ceea ce gândiți, fără teama de a fi judecați? Cred că ați ține captive în interiorul vostru toate sentimentele, le-ați putea controla pentru o perioadă, dar la un moment dat veți izbucni, iar atunci ar putea să nu fie o situație prielnică pentru o astfel de scăpare, să-i spunem.


...avem nevoie la un moment dat de un umăr pe care să plângem sau de un sprijin cel puțin.

Din perspectiva mea, astfel de întâmplări pot fi evitate atunci când ai pe cineva cu care te poți sfătui, o persoană care să te asculte și pe care să o asculți. Sunt de părere că noi, oamenii, nu suntem făcuți să fim singuri, oricât de mult am încerca să fim cât mai individualiști, să părem puternici chiar și atunci când nu suntem, avem nevoie la un moment dat de un umăr pe care să plângem sau de un sprijin cel puțin. Avem nevoie de comunicare, pentru că după cum spunea și Paul Watzlawick: „Orice am face, nu putem să nu comunicăm.”


Prin experiențele trăite ne vom maturiza și vom învăța din greșelile făcute. Este normal să ne simțim pierduți uneori, să avem senzația că nimic nu ne iese cum trebuie, dar în final, cel mai important lucru este atitudinea și modul în care abordăm acele situații dificile. N-are cum să fie veșnic rău, trebuie să existe și bine, iar balanța se va înclina la un moment dat și în favoarea voastră.


DE CITIT

SUBSCRIBE

bun.png

Despre KULT

Susține-ne

Ce facem

Pentru tineri

Subscribe

Newsletter

Contact

0773 123 246

©2021 by KULT. All rights reserved.