Requiem
am mâniat fără îndoială zeii,
când am cutezat a scrie-n fiecare atom
despre o petală din Univers pe palmele timpului,
înflorită-n adversitate, unde însăși primavara
își plânge amurgurile cu flori ofilite de dor.
cât egoism să te aștern în versuri albe
până ce fiecare ființă te-ar iubi cum te iubesc eu,
copil al florilor de lumină, rătăcit în haosul din mine,
în care tumorile emoționale își fac loc de veci printre amintiri bolnave.
-
sunt doar o tentativă de poet,
ce iubește maladiv stele căzătoare,
ori coaste rupte, spini și pustietăți
prefăcute-n cânturi sculptate-n iris.
mi-a plâns prea mult amorul,
venerat poate de o mie de ploi,
sădit în inimă de-un zâmbet perfid
de înger ce-a păcătuit simțind.
sute de galaxii dansau în atingeri
de inimi, șoapte, rareori mâini,
pe-al meu trup de hârtie rătăcit în munți,
doru-și ucide flama prin cuvânt.
-
ți-am adus ploile din înaltul cerului
și-am făcut adăpost din stânci abrupte,
acolo unde ochii tăi trebuiau să se scalde
în pură lumină de soare primăvăratic
cu infuzii de ceai de mușetel și dor de viață.
am împietrit șubrede coaste și sinapse
și-am aprins în mine flama unui haos profan
în locuri prin care mâinile n-ating aripi de înger,
iar vene de lavandă nu explodează-n van
la primul val de emoții trupești ori meschine.
rămas-am c-un regret simțit ca un deșert arid
c-am zămislit muzee din greoaie ruine fatidice,
chiar de posedam un suflet de mult mort
atașat de-un trup c-o aură scorojită de lipsuri,
și-o minte sedată cu frânturi de liniște bolnavă.
n-am putut să mi te dăruiesc total întreagă,
fără alte nume scrijelite pe retine de obsidian,
ori parfumuri impregnate pe rochițe de seară
sub care păcatele de a simți-mi zăceau atent,
gata de a ucide cuvintele înșirate-n acatiste.
-
te-am lăsat prea mult să exiști
într-ale mele putrede vene,
pe foi, sub stele ori prăfuite perne
aruncate haotic în colțuri opuse de inimă.
în camere de hotel cu vederi spre miazăzi,
gândurile ne-ar fi scos la un pahar de vorbă,
de pe buze însuși Soarele să ne soarbă
elogiul unei netrăite iubiri transcendentale.
poate că n-am oprit timpul la vremea lui,
să te aștern în contraste fine de lumină
unde dorul s-alinã prin strângeri de mână,
iar distanța nu desparte priviri plânse de amor.
-
ține-mă-n brațe
chiar de am ars suflete pe rug
și inspir amintiri care-mi distrug
mintea, coastele, blestemele.
ești zămislit din praf de stele
și guști dintr-al poeziei univers,
întregi istorii s-ar înlănțui invers,
căci n-avem o dragoste proscrisă.
aș crede că zeii mi te-au promis,
de-aș găsi frânturi de nori în ape adânci,
de când două inimi prefăcute-n stânci
s-au cotropit deodată cu-n apus.
se crede că am alcătuit un testament
sau cu mii de cioburi sparte un paradis,
ne-am expus fricile în câmp deschis
îngropându-le într-al veșniciei neant.
