„Sinuciderea fecioarelor” și ce-i face pe adolescenți vulnerabili

Updated: Sep 28


Fotografie din arhiva personală

Am citit anul acesta una dintre cele mai bune, emoționante, bizare cărți din ultima perioadă, fiind vorba despre Sinuciderea fecioarelor de Jeffrey Eugenides. Romanul este unul mai mult decât interesant, care te face să treci prin diferite stări și care te pune pe gânduri, te face să analizezi și să găsești singur răspuns la numeroasele întrebări pe care lectura lui ți le generează.


M-au interesat dintotdeauna adolescenții și problemele lor, mai ales că și eu am trecut la rândul meu prin ele. Din acest motiv, am ales ca lucrarea mea de licență să trateze adolescența din diferite perspective. Cu ajutorul doamnei profesor coordonator, dar și al cercetărilor făcute am descoperit Sinuciderea fecioarelor și cred că o pot încadra printre cele mai bune cărți citite de-a lungul vieții. M-a trimis înapoi în adolescență, m-a făcut să înțeleg anumite etape prin care am trecut și pe care la momentul acela nu le-am înțeles. Am trăit alături de fete, am empatizat cu ele, le-am compătimit și mi-am dorit să împărtășesc cu voi acestă experiență și sentimentele pe care mi le-a transmis romanul.


Sinuciderea fecioarelor prezintă povestea a cinci surori, adolescente, care ajung, rând pe rând, așa cum este anticipat încă din titlu, să se sinucidă. Romanul ne e relatat de un narator colectiv, viața fetelor și acțiunile pe care acestea le fac fiindu-ne redate de un grup de băieți care le-au cunoscut și care au rămas fascinați de această poveste stranie.  În acest fel, motivul sinuciderii celor cinci surori ne rămâne necunoscut, neavând acces la viața lor decât din exterior, lucru ce adâncește misterul din jurul întâmplărilor și lasă un final deschis cititorului.


Nu acțiunea romanului e cea care te atrage în mrejele lui, cititorul descoperind încă din primele rânduri că cele cinci surori își puseseră capăt zilelor: „În dimineața în care a venit rândul ultimei fiice a familiei Lisbon să se sinucidă – Mary, acum, și o făcuse cu somnifere, ca Therese – cei doi paramedici au ajuns în fața casei știind unde se află sertarul de cuțite, soba cu gaz și grinda de la subsol de care se putea lega o funie.”  În acest fel, ne dăm seama că accentul nu este pus pe acțiunea cărții, nu stăm cu sufletul la gură în speranța că există scăpare măcar pentru una dintre cele cinci fete, sfârșitul lor tragic fiindu-ne expus încă de la început. Astfel, ceea ce vom face pe parcursul cărții va fi să analizăm acțiunile fetelor, dar și pe cele ale părinților sau ale celorlalte personaje cu care intră în contact, pentru a descoperi motivele care au stat la baza gestului necugetat.


Pe lângă finalul deschis, care permite cititorului să-și imagineze diverse motive care le-au împins pe adolescente spre acest gest, romanul impresionează și prin modul în care personajele sunt construite. Astfel, fiecare dintre cele cinci surori are o personalitate diferită, pasiuni diferite, așa cum aflăm încă din primele pagini ale cărții, unde ne este precizat că „surorile Lisbon erau, fiecare dintre ele, o altă persoană. În loc să fie cinci exemplare cu același păr blond și obraji bucălați, am observat că erau ființe deosebite, cu personalități care începeau să le transforme fețele și să reordoneze expresiile” , însă un singur lucru reușește să le unească – gândul sinuciderii.


„Este evident, domnule doctor, că n-ați fost niciodată o fată de treisprezece ani.”

Obsesia băieților care narează întâmplările pentru cele cinci fete îi face pe aceștia să rememoreze, după câțiva ani, firul întâmplărilor din anul sinuciderilor surorilor: „inteligenta Therese, pretențioasa Mary, ascetica Bonnie, libertina Lux, palida neprihănita Cecilia”, cea care, de altfel, dă tonul sinuciderilor. Adolescenta de treisprezece ani reușește să își ducă la bun sfârșit planul după o primă încercare eșuată, când fusese găsită în cadă cu venele tăiate. După primul episod, fata își revine, iar atunci când este întrebată ce a împins-o spre aces gest, nu spune decât următoarele: „este evident, domnule doctor, că n-ați fost niciodată o fată de treisprezece ani”, fapt ce ne face să ne gândim la interpretarea acestui gest ca unul menit să atragă atenția celor din jur asupra ei.


Ceea ce putem observa pe tot parcursul lecturii e că un rol important în sinuciderea fetelor, poate chiar cel mai semnificativ, îl are comportamentul părinților vizavi de ele, în special cel al mamei, care, pe lângă faptul că le privează pe fete de numeroase activități pe care orice adolescent obișnuiește să le facă, ajunge, din dorința obsesivă de a le proteja, să le retragă de la școală, nepermițându-le să mai părăsească casa.


Din dorința de a-și proteja odraslele, părinții nu fac decât să le îndepărteze pe fete de ei, de societate, dar și de viață, care ajunge să reprezinte pentru ele nimic altceva decât un automatism. Pentru fete, a trăi nu înseamnă a face ceea ce adolescenții de vârsta lor fac, nu înseamnă dezvoltare, cunoaștere sau autocunoaștere, ci doar un gest reflex pe care trebuie să-l facă, iar acest lucru face ca moartea să nu reprezinte pentru ele nimic altceva decât o scăpare din această închisoare în care sunt nevoite să trăiască.


Cum viața nu e decât o rutină pe care trebuie să o repete zi de zi, nici gravitatea morții nu pare a fi conștientizată, iar din acest motiv, fetele sunt de părere că a muri nu e decât un joc, o ieșire din universul închis în care sunt obligate să își ducă traiul de zi cu zi. Unul dintre personajele cărții mărturisește că „dac-ai fi fost în locul lor, te-ai fi omorât ca să ai ceva de făcut”, lucru ce ne evidențiază condițiile de trai ale fetelor. Controlul obsesiv pe care mama îl exercită asupra lor, din dorința de a le ține în siguranță, nu face decât să le anuleze fetelor o personalitate pe care nici nu au apucat să și-o construiască, iar consecințele acestor acțiuni ale mamei sunt, în cazul surorilor Lisbon, nefaste.


Darul cel mai de preț al unui om e libertatea și nimeni nu are dreptul de a-l priva pe celălalt de acesta, iar gestul extrem al surorilor nu este decât un gest de revoltă împotriva îngrădirii acestei libertăți. Poate că ar fi trebuit să procedeze altfel? Cu siguranță! Însă nu sunt aici să judec gestul lor, ci să le înțeleg comportamentul și să analizez ceea ce le-a determinat să ajungă în punctul în care văd în moarte ultima soluție la toate problemele lor.


Explicația doamnei Lisbon e greu de înțeles. Pretinde că știe ce e cel mai bine pentru copiii ei, însă toate cele cinci fete se sinucid. Femeia ia decizii ce le implică în mod direct pe fete, fără a le întreba măcar dacă sunt de acord, fapt ce le face pe adolescente să-și piardă încrederea de sine, să se considere inutile și nesemnificative. Din păcate, fetelor le lipsește o figură feminină pe care să o ia drept model, una care să le înțeleagă și care să le ajute să treacă cu bine peste greutățile pe care le întâmpină de-a lungul traversării acestei perioade controversate și pline de incertitudini din viața fiecărui om.


E straniu cum o mamă care își pierde toți cei cinci copii reacționează astfel după moartea lor și e de neimaginat cum, nici după cele întâmplate, femeia nu e în stare să își dea sema de propria vinovăție.

Tirania doamnei Lisbon reprezintă principalul motiv pentru care fetele ajung să își pună capăt zilelor. Femeia, lipsită de instinct matern și de empatie, reușește prin acțiunile ei exagerate să le determine pe fete, rând pe rând, să se sinucidă. Figura mamei protectoare, înțelegătoare și duioasă, care își susține copiii adolescenți, care îi încurajează și le dă încredere în propriile forțe lipsește cu desăvârșire pentru fetele Lisbon. Mama lor se dovedește a fi un om rece și crud, care nu trădează nicio urmă de căldură sufletească nici măcar după moartea fetelor, când întrebată dacă știe care ar fi motivul pentru care fetele s-au sinucis, ea declară că „ăsta-i cel mai înspăimântător lucru. Nu înțeleg. Odată ce ies din tine, copiii sunt altceva, cu totul altceva.” 


E straniu cum o mamă care își pierde toți cei cinci copii reacționează astfel după moartea lor și e de neimaginat cum, nici după cele întâmplate, femeia nu e în stare să își dea sema de propria vinovăție și de faptul că, dacă acțiunile ei ar fi fost altele, și destinul fetelor ar fi fost altfel. De altfel, e de neînțeles cum nicio persoană din jurul fetelor nu se revoltă cu privire la aceste măsuri extreme pe care doamna Lisbon le aplică și cum nimeni nu intervine pentru le ajuta în vreun fel pe fete, care se simt neputincioase și lipsite de ajutor.


Deși știi de la bun început ce urmează să se întâmple, experimentezi, pe tot parcursul lui, diverse stări: de la milă, compasiune, la indignare, furie, tristețe.

Deși băieții care narează întâmplările le urmăresc fiecare mișcare, niciunul dintre ei nu realizează gravitatea situației și nu intervine încercând să le ajute pe fete, nici măcar în ultimele lor momente, când reușesc să îi păcălească, făcându-i să creadă că vor să fugă de acasă. În schimb, probabil tot ca un strigăt de ajutor, îi fac părtași la sinuciderea lor, lucru ce ne face să ne gândim și la ideea că fetele încă mai aveau o speranță și că își doreau ca băieții să își dea seama de planul lor și să le împiedice. Romanul e unul cu o încărcătură emoțională foarte mare. Deși știi de la bun început ce urmează să se întâmple, experimentezi, pe tot parcursul lui, diverse stări: de la milă, compasiune, la indignare, furie, tristețe. Eugenides ne transmite cu ajutorul personajelor pe care le construiește un mesaj foarte puternic, acela că orice om are nevoie de libertate și de înțelegere și că adolescenții sunt ființe sensibile, pe care trebuie să le ajuți să își găsească drumul în viață, nu să le interzici, asemenea doamnei Lisbon fetelor, orice dorință de a trăi și de a duce o viață normală, firească.


Fetele își dau seama că orice încercare de a se salva e inutilă, nefiind nimeni în jurul lor care să le vadă durerea și care să le înțeleagă disperarea. Din acest motiv apelează la ultima soluție care le mai rămâne – sinuciderea, iar modul în care aleg să își pună capăt zilelor, toate în același timp, ne arată disperarea cu care doreau să fie salvate, dar trag și un semnal de alarmă, reușind să rămână, prin gestul lor, în memoria colectivă, dar mai ales în memoria băieților de la care așteptau salvarea. Ei mărturisesc în încheierea romanului că nu au reușit să le uite pe surorile Lisbon nici după ani și ani.


Sinuciderea fecioarelor e un roman de-a dreptul impresionant, care reușește să te emoționeze până la lacrimi și care te face să vezi lucrurile altfel, să-i înțelegi mai bine pe cei din jurul tău și să le oferi ajutorul dacă simți că acest lucru ar conta pentru ei. Cine știe, poate că mâna pe care le-o întinzi tu e și cea care îi scoate afară din întuneric!


0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.