Umorul negru ca autoterapie și stil de viață


Ilustrație de Patrisia Marian

Cred că întrebarea ce se află în mintea voastră nu este „Ce este umorul negru?” sau „Cum folosește umorul negru această individă ca autoterapie și stil de viață?”, ci mai degrabă „Cum s-a născut umorul?” și „Ce tipologii de indivizi folosesc acest tip de umor?” Personal, eu sunt de părere că umorul negru își are originile în secțiile de Oncologie și Hematologie. Dar dacă ne gândim la strămoșii noștrii, tind să cred că atunci când fugeau de dinozauri, venea și inspirația. Poate au murit ei, dar umorul lor este încă viu. Iar ca răspuns la cea de-a doua întrebare, cred că toți folosesc umor negru. Dar cred că cel mai bine îl va folosi un om care îl deprinde treptat prin experiențele minunate și edificatoare ale acestei lumi superbe cu caracter etiopian și a karmei ce ne împresoară cu dragoste și pace.


...cum e la noi nu e la nimenea, nu există jumătăți de măsură și nici egalitate.

Vorbind despre experiențe de viață și caracterul etiopian al lumii noastre, aș dori să vă împărtășesc și anumite episoade ce vă vor schimba retrospectiva față de viață, mai ceva ca pandemia. La vârsta de 12 ani, subsemnata a făcut cunoștință cu cancerul tiroidian prin mama sa. Cred că știți ce a urmat: o petrecere cu lacrimi în pernă, „Cocktailuri de pastile” la discreție și un sejur la Oncologie, după un „Tratament corporal” cu bisturiul și câteva zile la Terapie Intensivă. Finalul episodului pilot este 1-0 pentru viață. Repriza a doua a fost un meci rapid, bunicul meu a jucat o partidă scurtă de ping-pong cu metastaza la ficat, rezerva fiind cancerul pulmonar, scorul inevitabil a fost 1-1 pentru echipa adversă. Și știți cum e, cum e la noi nu e la nimenea, nu există jumătăți de măsură și nici egalitate.


Echipa adversă a cerut revanșa și bunica mea „a alergat cot la cot” cu cancerul pulmonar până și-a pierdut răsuflarea, iar adversarii victorioși au sărbătorit câștigul printr-o partidă de șah. Partida a fost între tatăl meu și leucemie, uneori depresia îi mai lua locul, iar eu atunci deveneam mână dreaptă și rezervă. Vreau să știți că în secția de Hematologie am învățat cum se duc luptele adevărate. Acolo am învățat că existența într-o colectivitate poate fi vitală și totuși lupta o ducem solitari. Am avut diverse episoade, am întâlnit oameni pe care îi știam din vedere care stăteau acum pe o targă rece de metal acoperiți de un cearșaf alb. Alții nu mă știau, iar eu îi priveam cu ochii goi fără a le spune că acum câteva secunde, minute, ore, acolo a stat tatăl meu, o ființă vie ca ei, cu idealuri, principii, țeluri și speranțe. După moartea tatei, cea mai recentă de altfel din familia mea, s-a ajuns la câteva „meciuri” între moarte și prieteni de-ai mei tineri și mai puțini tineri, inevitabil scorul a fost în defavoarea vieții. Scorul? Eu cred că ar fi 9-1 într-un an pentru echipa adversă.


Vreau să înțelegeți că umorul negru este mult mai mult decât un gen sau o categorie umoristică. Persoanele ce dețin acest tip de umor sunt indivizi cu o inteligență emoțională ridicată, iar probabilitatea ca ei să fie buni gestionari a propriei vieți este una mare. Exemplul viu sunt eu sau așa mi s-a spus. Nu mai sunt un om al optimismului exagerat, m-am lepădat de acest obicei toxic ce mi-a adus iluzii. După ce am „divorțat” de optimismul exagerat am intrat într-o „relație pansament” cu umorul negru. Am oficializat relația atunci când am aflat că tatăl meu are leucemie, până atunci am încercam să ascund acest mod de a fi. Le-am spus prietenilor mei în felul următor: „Stimabililor, alegerile parlamentare au fost câștigate de globulele albe, iar trombocitele și globulele roșii au pierdut teritoriu masiv pe teritoriul sanguin al tatălui meu, dar vești bune: e doar leucemie.” Reacțiile lor au fost amuzante, recunosc, dar nu o să neg că unii dintre ei au ales să plece din viața mea pentru acest stil de a fi al meu.


...anul acesta nu ne-am vizitat, am păstrat distanțarea socială, ei în Ceruri, iar eu pe Pământ.

Cum am folosit eu umorul negru după acest prim episod ca terapie și după ca stil de viață? Când mă întâlneam cu persoane care începeau să exagereze legat de ce fac eu fără tatăl și bunicii mei le spuneam: „Adevărul e că îmi lipsesc, dar ne vedem de două ori pe an de Halloween și Sfântul Andrei, iar în restul anului vorbim prin tablă Ouija, instaouija sau whatsappouija. Ne mai vizităm din când în când de Înviere.” Vorbind de Înviere, anul acesta nu ne-am vizitat, am păstrat distanțarea socială, ei în Ceruri, iar eu pe Pământ.


Cumva prin replicile acestea mi-am coborât câte un scut emoțional, până am ajuns să le cobor pe toate. Nu am simțit că trebuie să sufăr până când am să mor de inimă rea, am învățat că ironia și hazul de necaz sunt sănătoase. Oamenii tind să creadă că doliul înseamnă tristețe exteriorizată, decepțiile trebuie tăiate și disecate până cel în cauză cedează psihic, dar de ce nu încercăm să gestionăm și să ne vindecăm? Răspunsul este simplu, suntem construiți să ne victimizăm și să îi victimizăm pe alții la rândul nostru, dar nu știm să ne adaptăm la situație și context. Complacerea aceasta într-o stare totală de negare a unei rezolvări banale este rezultatul unei societăți ce nu pune bazele unei educații emoționale, lipsa de emancipare emoțională a familiei fiind vizibilă de la o generație la alta.


...mă izbeam de oameni care îmi plângeau de milă și căutau să îmi amplifice trăirile spre satisfacția lor.

Eu am lucrat să ajung unde sunt astăzi, când sunt în impas râd și mă gândesc că orice are rezolvare, cu excepția morții. Până la urmă tot găsesc eu o ușă, o poartă sau o crăpătură de care să mă folosesc. Dar să știți că umorul negru a însemnat glume despre condiția mea de orfan de tată, glume despre doliul de cinci ani, glume despre pierderea prietenilor și că eu sunt supraviețuitorul găștii mele, toate astea pentru că mă izbeam de oameni care îmi plângeau de milă și căutau să îmi amplifice trăirile spre satisfacția lor.


În final, vreau să vă arăt un fragment din jurnalul meu intim, pe care am dorit să vi-l împărtășesc pentru a vă arăta și o perspectivă mai puțin umoristică a vieții mele.


„Experiența mea de viață este asemenea unei cicatrici ce se întinde pe întregul meu caracter și desfășurator al vieții mele. Totuși, cicatricea se mulează pe corp, viața și trăirile mele, devenind un tot unitar. Când eram mică, mai exact 12 ani, am avut prima pată de cerneală neagră pe suflet, iar în prezent la 21 am tot corpul și toată viața îmbibată în cerneală și totuși zâmbesc. ”


Vreau să zâmbiți după ce citiți acest articol și să vă gândiți că în fiecare dintre voi este un supraviețuitor. Și vă rog eu, nu mă compătimiți! Alții au murit și nu au pățit nimic!

CELE MAI CITITE

SUBSCRIBE

Despre KULT

Susține-ne

Ce facem

Pentru tineri

Subscribe

Newsletter

Contact

0773 123 246

©2021 by KULT. All rights reserved.