Viața de student (#2): Cursurile și sesiunea, mai mult ca între ciocan și nicovală

Updated: Sep 10


De când a început carantina și toată lumea a fost înștiințată și băgată în priză cu tot ce se întâmplă, nu a durat mult până când fiecare universitate a hotărât ce și cum se va întâmpla mai departe.

Probabil nu s-a prevăzut că situația se va întinde pe mai multe luni, inițial, deci a durat puțin până când facultățile și-au închis porțile și și-au trimis studenții și profesorii acasă.

Sinceră să fiu, nu m-am bucurat niciodată de rutina pe care mi-a creat-o facultatea.

Mă obosea foarte tare, probabil fiindcă eu sunt o persoană sedentară.


Mă mutasem în alt campus anul acesta și trebuia să fac naveta, uneori traficul fiind infernal și întârziind din această cauză la cursul de la ora 8, deși mă pornisem la 7:15.

Nici nu vreau să-mi amintesc de aglomerațiile din tramvaie și autobuze… Aveam o mulțime de cursuri, care nu mă relaxau, pentru că statul pe un scaun țeapăn timp de două ore te face și mai țeapăn decât atunci când ai intrat în amfiteatru.

Unii profesori chiar ne vorbeau bine, dar lipsa noastră de energie nu rezona cu situația, deci nu puteam da randament la fel precum ne-am fi dorit.

Unele materii chiar păreau useless, spre deosebire de altele, dar nu puteai să nu le acorzi aceeași importanță precum celorlalte obiecte.

Am observat, precum alții, că mulți dintre profesori nu pot să empatizeze cu studenții lor, chiar și în starea asta de pandemie.

Cu toate acestea, după două săptămâni de stat acasă în timpul lunii martie, în care am așteptat vești cu ce și cum vom face, unii profesori au început să ia singuri inițiativă, ori propunând să ne vedem pe diverse platforme, ori trimițându-ne materiale, bibliografii mai vaste și fișe de lucru.

Am observat, precum alții, că mulți dintre profesori nu pot să empatizeze cu studenții lor, chiar și în starea asta de pandemie. Ne-am trezit cu mult mai multe sarcini la fiecare materie în parte decât înainte, deși timpul ne poate fi mult mai limitat. Mulți nici nu avem semnal decent de internet.

Majoritatea dintre colegele mele trăiesc la țară, iar familiile lor au nevoie de ajutor, ori în grădină, ori cu frații mai mici. În majoritatea cazurilor, aceștia ori sunt neglijați de profesorii lor, ori pur și simplu nu fac nimic, în loc să învețe măcar puțin pe parcursul zilei. Și nu e deloc okay, deși toți sunt conștienți de asta. Nici nu vreau să mă gândesc la familiile în care există bolnavi ce trebuiesc îngrijiți sau la studenții care probabil s-au îmbolnăvit și nu se pot descurca.


Am stat cu sufletul la gură în momentul în care am aflat că situația de urgență se va încheia pe 15 mai, gândindu-mă cu groază că va trebui să ne întoarcem fizic la facultate.

Am fost contactați de un reprezentant al facultății prin șefa de grupă, mai apoi, fiind întrebați dacă avem cu toții acces la internet. Atunci au început bănuielile și speculațiile.

La scurt timp, președintele Klaus Iohannis a anunțat că nimeni nu se mai întoarce la școli și facultăți până la toamnă și, uite așa, am putut în sfârșit să respir mai ușurată. Deja îmi făceam filme cu ce o să mă fac când mă întorc, pentru că nu apucasem să citesc nici măcar o carte pentru facultate, nici măcar din cursurile primite și mă chinuiam să fac exerciții ca să-mi îmbunătățesc germana. Părea că motivația mea se va duce pe apa sâmbetei și că mă voi compromite, din nou.

Și în momentul de față mă simt susținută pe o sfoară, ca un acrobat, cu un băț imens în mână, căutându-mi astfel propriul echilibru.

Credeam că vom ajunge la facultate direct în sesiune și chestiunea aceasta mă deprima și mai tare…

De atunci, am putut să încep să respect puțin câte puțin programul pe care vi l-am enunțat în articolul trecut.

Și, cu toate că am început să lucrez intens, nu simt că aș face vreun progres, pentru că în fiecare zi mă mai trezesc cu câteva noi pagini, care ajung a fi zeci, ce trebuiesc conspectate, scrise, parafrazate, răsfoite… Măcar simt că învăț ceva, spre deosebire de pauza imensă și inutilă pe care am luat-o în toată luna martie și jumătate din aprilie…


Nici nu știam de unde să încep și ce să fac, sinceră să fiu. Și în momentul de față mă simt susținută pe o sfoară, ca un acrobat, cu un băț imens în mână, căutându-mi astfel propriul echilibru.

Problema este că pentru a-l căpăta, am nevoie de mult sprijin moral, iar familia mea nu poate empatiza tot timpul cu mine, mai ales fratele meu, care șchiopătă și are nevoie de ajutor la teme mai tot timpul sau vrea să se joace sau, pur și simplu, vrea atenție și tăbărește peste mine în mijlocul seminarului.

Încerc să nu mă panichez atunci când mă gândesc că nu m-am apucat de lucrat pentru un alt curs și mă încurajez să o iau ușor, apelând la videoclipuri precum Study with me for… hours sau ascultând maniacal muzica preferată, bucurându-mă astfel de micile lucruri.

Și, la urma urmei, vorbesc și cu colegele mele de grupă și încercăm să ne ajutăm reciproc, în ciuda răutăților gratuite și a invidiilor fără rost.


Sunt de părere că pandemia și carantina ne-au făcut pe majoritatea dintre noi să fim mai irascibili, probabil fiindcă ne simțim mai vulnerabili în fața inevitabilului.

Acum sunt curioasă cum vor decurge examenele în mediul online. Probabil va fi la latitudinea fiecărui profesor, probabil că nu. În orice caz, vă voi ține la curent și, până atunci, voi spera spre mai bine.


Locul unde ideile tinerilor prind viață.

©2020 by KULT. All rights reserved.

0773 123 246