Viața de student (#3): Despre viața de cămin, conectare și decazare


Fotografie din arhiva personală

Au trecut aproximativ trei luni de când v-am dat ultimul update în legătură cu experiența mea de student la Litere, aflat în pandemie și pe picior de plecare înspre destinația sesiune. M-am decis să revin cu detalii, bineînțeles, având în vedere că s-au calmat apele și acum sunt pe cale să se învolbureze iarăși.


În luna iunie, a trebuit să mă decazez de la căminul T3 din Tudor Vladimirescu, loc unde îmi petrecusem câteva luni binemeritate și mă bucurasem de liniște și confort. Stăteam fix lângă mall și eram înconjurată de un întreg campus și aveam unde să ies cu prietenii. Singurul disconfort rămas a fost traficul până la Universitatea din Copou. Dimineața când ieșeai din cămin trebuia să scuipi o rugăciune și să speri că nu vei face iarăși 45 de minute până la cursuri, înghesuită între coate și condens (ori în tramvai, ori în autobuz). În cazul cel mai fericit, întârziai 5 minute, dar se putea și mai rău.


Oricum, în ciuda acestui dezavantaj, mi-a plăcut să stau mai mult în campusul Tudor Vladimirescu decât în Copou. Dar oare de ce și cum am ajuns eu să stau în T3, având în vedere că aparțin de Literele celor de la Cuza? Pur și simplu nu m-am semnat în locul potrivit când s-au făcut cererile pentru cămine (fix ca în filmele cu proști), în iunie, și uite așa n-am fost luată în considerare. Deși am fost plecată în experiența din Finlanda (despre care voi vorbi în viitorul apropiat), cu bursă Erasmus+, când m-am întors, administratorul căminelor din Cuza nici n-a vrut să mă noteze sau să se uite la mine când i-am cerut un loc în cadrul căminelor. Am stat o săptămână hai-hui pe la prieteni până când m-am dus la Direcția Serviciilor de Studenți din Tudor și le-am cerut un loc, iar ei mi l-au dat pe dată.


Am avut o singură colegă de cameră ce făcea Farmacia, baia era la comun (pe palier) și aveam atât birouri noi, etajere noi, dulapuri noi, termopane, cât și o chiuvetă. Nu-mi venea să cred că un cămin putea asigura asemenea condiții. De ce mi-era mare mirarea? În urmă cu un an am avut ghinionul să fiu prima pe cap de listă în cadrul căminelor C4/C6/C8, deși avusesem media 9.51 la bac, dar asta a fost să fie. Trebuia să fim 5 în cameră, două dintre paturi fiind supraetajate, iar geamurile, podeaua, ușa principală, dulapurile și caloriferul păreau să aibă o vechime însemnată. Nu vă gândiți că a noastră cameră era foarte spațioasă, nicidecum. Și, în plus, o colegă trebuia să-și împartă spațiul cu alta, fiindcă aveam numai 4 dulapuri.


Îmi amintesc cu claritate prima zi de cămin. Eram la final de septembrie atunci când am ajuns cea dintâi în cameră și m-am stabilit. Am ajutat-o pe mama să curețe și să aranjeze și, după aceea, am vegetat câteva ore în pat, gândindu-mă cât de impactant va fi acest nou început. Apoi, a trebuit să mă ridic și să mănânc, să merg la baie, iar atunci când m-am întors, o fată din fața unei uși învecinate a venit la mine și mi-a cerut ajutorul. Avea un gândac în cameră și îi era frică să intre. Și mie-mi era lehamite de gândaci, asta a fost clar, dar acum era vorba de o ploșniță, cunoscută prin cămin ca fiind „aia care pute”. Arăta inocent gângania, dar nu voiam să o omor, deci m-am suit pe vreo două scaune (unul pentru fiecare picior) și am încercat să o iau cu un șervețel de pe neonul fixat pe tavan. Cât timp îmi vedeam de ale mele, fata mă privea încremenită de la ușă, iar lângă ea, la un moment dat, apăruse un băiat în capot roz care ne-a întrebat dacă avem apă caldă pe etaj. Ar fi trebuit să-mi pun întrebări de atunci, nu?


Oricum, m-am distrat pe seama întâmplării acesteia, fiindcă haosul inițial al căminului era unul armonios, fiecare venea cu o altfel de atitudine și energie, până când au început să se strice lucrurile și să apară gălăgia și mizeria din spațiile comune. Asta e esențial și de bun simț atunci când stai la comun. Okay, nu îți plac condițiile, dar nu îți bate joc mai tare de ceea ce e deja acolo, fiindcă nu faci nimic folositor în felul ăsta.


Am avut colege minunate, deși la început părea că nu ne vom putea înghiți. Două dintre ele erau de-o vârstă cu mine. Una dintre ele era la LMA (Limbi Moderne Aplicate, adică Traducere și Interpretare), Engleză - Germană, iar cealaltă la Română - Engleză, tot la Literatură. A treia era cu un an mai mare, la Limbă și Literatură Franceză - Germană, iar ultima era în primul an de Master, pe parte de educație. Preda engleza celor din gimnaziu și o vedeam destul de rar, fiindcă era musai să fie profesoară în județul ei natal și nu se putea împărți în două locuri. Cu toate acestea, nu o auzisem plângându-se de facultate, ci era resemnată și a fost un model pentru noi în tot acest timp.


Iarna ne-am trezit de câteva ori cu căldura pulsând din calorifere, dar fără apă caldă. Făceam rondul etajelor pe la băi, dar mai nimeni nu avea noroc să prindă destulă apă caldă cât să se clătească sau să facă un duș calumea. De asemenea, frigul se infiltra și prin uși și geamuri, dar, din fericire, n-am ajuns să răcim din cauza asta. Dacă vedeai o fată cu părul gras, vă puteați saluta, fiindcă-ți dădeai seama că e din C6.


Am ajuns să am nopți pline de conversații cu colegele mele, ori pe șoptite, ori prin mesaje și priviri cu subînțeles, fiindcă nu voiam să deranjăm pe cine se culca mai devreme. Totodată, am ajuns să fiu sprijinită emoțional de ele, ori în cadrul unei isterii de plâns din cauza unui profesor care nu ne dăduse suport de curs, dar voia examen perfect, ori în timpul momentelor când mă întristam pur și simplu amintindu-mi de trecut. Lăsasem multe lucruri nerezolvate acasă, dar așa au rămas să fie. Ajunsesem la recordul de a sta două sau trei luni departe de Roman din cauza asta.


Am avut și bairamuri vecine pe la 5 dimineața, când toată lumea o luase razna în prima sesiune și fetele chemau băieți la ele în cameră și aceștia stăteau bine mersi toată săptămâna. Nici acum nu pot asculta melodia „Jolene” fără să-mi amintesc cum m-am trezit în zgomot și am început să mă zvârcolesc, fiindcă băgaseră boxa fix la mine-n perete și au dat-o la maxim. Mereu vedeam studenți la Balena, fix lângă cămin, cântând la chitară și bând din peturi, dar nu puteam să stau cu asemenea grupuri. Pur și simplu simțeam că nu rezonez cu astfel de oameni. Sinceră să fiu, de asta îmi era dor în Tudor: de studenții cu aer de haiduc și de vibe-ul acela de libertate și de facultate. Și acum mi-e dor.


Cu o singură colegă era altceva. Era mai simplu. Nu că nu mi-aș fi dorit asta, dar mi-era dor de diversitate și de colegele cu care ajunsesem să rezonez. Zic asta cu un motiv: simțeam adeseori că nu pot să mă înțeleg cu colega de cameră din Tudor; se vedea că avem aspirații diferite și perspective asemenea. Nu mi-a mai scris din martie, decât atunci când ne-am decazat, dar o înțeleg. Uneori oamenii nu sunt pe aceeași lungime de undă, pur și simplu, și e altceva când trebuie să stai cu cineva necunoscut, care probabil nu știe cum să-ți respecte nevoile.


Mă contactase cu o zi înainte și i-am zis când trebuie să ajung și cum să facem, ca să nu ne intersectăm și să iasă vacarm. De regulă, ar fi trebuit să ne prezentăm la ora 11, dar având în vedere modificările din orar, fiindcă nu toți puteau ajunge când au fost programați, ne-am trezit că trebuie să fim la 8 dimineața acolo. Am zorit-o pe mama și, când să ajungem la Podu Iloaei, ne-am trezit așteptând la ditamai coada. Fiecare mașină s-a mișcat bară la bară timp de 3 ore și am întârziat destul de mult. Eram terifiată că personalul nu mă va mai primi în cămin să mă decazez, având în vedere restricțiile implementate odată cu pandemia și faptul că îmi trecuse rândul, dar nu a fost să fie așa.


A trebuit să purtăm măști și mănuși, iar dacă nu purtam, să ne dezinfectăm la intrare și la ieșire. Existau câteva persoane care se ocupau de asta și mereu mi s-a părut că se uitau suspicios la noi, deși păstram distanța. Mi-era frică să mă apropii și de doamna administrator ca să completez actele de decazare. M-a întrebat de colega, i-am zis ce și cum, a înțeles și m-am bucurat să văd că e bine și ne putem înțelege fără a fi pasiv-agresive sau ironice una cu cealaltă. Nici nu a fost problema vreodată de așa ceva de când m-am cazat în T3. În cameră, mama a răvășit fiecare colțișor și, culmea, tot se dovedise că am lăsat ceva în urmă, deși ea zisese că a luat tot, dar ar fi trebuit și eu să verific. Am cărat eu ultimele bagaje, fiindcă la un moment dat venise colega și spațiul nu ne avantaja să stăm trei persoane în cameră, dar mite patru…


La un moment dat îi dădeam mamei pe geam bagajele rămase, pentru că trebuia să înconjurăm tot căminul. Exista o singură intrare, dar altă ieșire și era destul de debusolant și obositor, având în vedere cât am avut de cărat. Cu toate acestea, a fost bine. Am mers să mănânc cu ea undeva, după aceea, și ne-am calmat și odihnit înainte să o luăm iarăși din loc. În postura aceasta mi-am luat rămas bun de la T3 și de la campusul Tudor Vladimirescu. N-am mai prins aglomerația infernală din Podu Iloaei (unde se asfaltase, de aici coada imensă) și atât a fost.


Anul acesta m-am înscris din nou în Copou și am avut grijă să completez bine cererea (online). Am fost repartizată în C8 și am două colege de cameră, din același an cu mine, dar asta va fi altă poveste. Momentan stau singură, având în vedere că toate cursurile nu se vor desfășura în format fizic, deci sunt curioasă ce mă va aștepta în viitoarea sesiune (considerând ce s-a întâmplat în precedenta). Vă voi povesti, însă, într-un viitor articol de cum s-au desfășurat examenele noastre.



0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.