Viața de student (#5): Studentă în țara celor mai fericiți oameni din lume

După cum știți sau urmează să citiți, pe blogul nostru s-a mai scris despre viața de student în diferitele ei ipostaze.

Fotografie din arhiva personală

Să fii student cu sau fără job, să fii student în Anglia, să fii student în general, cămin, sesiune și toată oala cu aur. Am să vă povestesc puțin despre a fi student în Danemarca.


De ce Danemarca? Pe de-o parte, învățământul este gratuit pentru membrii Uniunii Europene, se oferă burse tuturor studenților care au și un loc de muncă, toți sperăm să fim văzuți „mai bine” cu o diplomă „de-afară”, posibilitățile financiare pe care le oferă, întărirea caracterului, experiența ș.a.m.d. Pe de altă parte, n-a fost neapărat decizia mea. Tatăl meu este genul de om pentru care dream big nu e doar o sintagmă. Așa că a visat el și pentru mine. S-a interesat el și pentru mine, cu puțina engleză pe care o știa la momentul respectiv. A pus el bani deoparte. Nu a fost genul de decizie „vreau ca fata mea să fie avocat, medic sau parlamentar”. A fost genul de decizie „Nu vreau să te chinui cum ne chinuim noi. Ia tot ce au ei mai bun și adu-l acasă. Alege-ți un profil și du-te.”


Pe câți studenți internaționali, pe atâtea experiențe. Am auzit mai bune, mai rele, mai dificile, mai, mai, mai. Experiența mea are câte puțin din fiecare. Nu am să le clasific eu, vă las pe voi să trageți concluziile.


No, bun, și acum ce?

Am ajuns în Danemarca în 2015. Terminasem liceul și de bine de rău am intrat la o academie din Copenhaga pe Service, Hospitality and Tourism Management. Tot de bine, de rău am și terminat-o. Titlul final International Hospitality Management. Dintr-o frustrare personală și ambiție prostească am aplicat la o singură facultate, pe principiul dacă intru - bine, dacă nu - anul ăsta nici nu fac alta. Așa că, lăsând deoparte faptul că eu mi-am dorit să fac Psihologie la Cluj sau Jurnalism la București, am dat un Cambridge, am trimis un dosar și în august am primit scrisoarea cum că am fost admisă. No, bun, și acum ce?


M-am urcat cu ai mei în mașină, am făcut un drum de trei zile și trei nopți ca-n basme, să n-ajungă fata șomeră cu diplomă în țară tuturor și-a nimănui. August. Frig. Paișpe grade. La mare. O vikingă se scălda nud în cele 3 grade celsius ale mării Baltice chiar sub ochii noștri. Atât de degajată că parcă intra în cadă, iar noi eram invizibili. Am înțeles mai târziu cât de mișto e să trăiești atât de stress-free.


Prima mea chirie a fost într-un semi subsol. Aveam un geam mic într-un colț și un perete mucegăit. Chiria era 1.800 RON fără utilități și peretele l-am reparat cu noii mei prieteni, care lucrează în renovări interioare. Nouă luni nu mi-am găsit un „job la alb” și ai mei făceau eforturi colosale să-mi plătească chiria. Eram în a treia lună de miere, a mea cu mine însămi, când m-a lovit dorul de casă, m-am urcat în cel mai ieftin avion și am venit acasă. M-am angajat și nu am vrut să mai plec. Am plecat după două luni, la mijlocul lui ianuarie. N-am fost fericită. Până în martie nu am mai mers la facultate, dar mi-am luat toate examenele.


...să mai plâng ocazional că mi-e dor de casă și să visez, cum visăm toți, că poate la anul mă întorc.

Astăzi, cinci ani mai târziu, am un job cu normă întreagă - în domeniul studiat, plătesc chirie și taxe ca un cetățean bun și am aplicat pentru rezidența permanentă. Urmează să îmi iau o mașină, probabil să mă mut a șasea oară, să fac un master, să mai plâng ocazional că mi-e dor de casă și să visez, cum visăm toți, că poate la anul mă întorc.


Dacă îmi spunea cineva în toamna lui 2015: „întoarce-te că uite ce te așteaptă”, le-aș fi râs în nas și aș fi avut suficiente contraargumente cât pentru o clasă întreagă. „Păi nu am să le vorbesc niciodată limba, nu am să mă integrez niciodată, nu am să-mi găsesc niciodată un loc de muncă bun, trag ca roaba în curățenie, o să mă discrimineze că sunt româncă și au să mă facă hoață, o să am o diplomă la sfârșit, dar cât mai este până la sfârșit, ce fac cu ea, unde mă duc?”


Fotografii din arhiva personală

Uitându-mă la mine, cea de la nouășpe ani, mă plângeam mult. Mă plângeam pentru că în spatele meu, ca o umbră dubioasă, stătea frustrarea și o oarecare frică. Mă plângeam pentru că voiam ca cei din jur să îmi spună într-un final: „Și eu cred că e mai bine pentru tine să te întorci. Adică de ce nu ai putea face în țară ce faci în Danemarca?”


Căutam confirmarea gândurilor și trăirilor mele plângându-mă, încercând să găsesc companioni care să fie pe aceeași lungime de undă cu mine și când nu îi găseam veneam cu toate argumentele astea ca sa îi aduc pe lungimea mea de undă. Dar nu eram convingătoare. Nici măcar eu nu mă credeam, dar voiam să mă cred. Eram într-un cerc vicios de genul: o sa îi conving pe ei să mă convingă pe mine. Evident, n-a fost dracul atât de negru, dar, din nou, motivația zero și dorința de a fi acasă o sută.


Te întrebi dacă-s nebună și ce e în neregulă?

Acum, cronologic vorbind, pasul următor e masterul. Dar, am să explic puțin licența. Am terminat o academie, iar titlul diplomei mele este Professional Bachelor (PB). Ce înseamnă asta? Mai multă atenție asupra experienței profesionale, mai aproape de lumea reală și cum merge ea, mai aproape de găsirea unui job în domeniul studiat - bonus: încă din timpul facultății. Un Program Academic (AP-degree), cu deschidere spre cel puțin trei domenii diferite pentru licență. Două semestre de practică, perioadă în care ai timp și de un job part-time - în domeniu sau nu - care vine la pachet cu o bursă babană, cum ar zice bunicul meu. Te întrebi dacă-s nebună și ce e în neregulă?


Programul Academic reprezintă primul pas spre licență, iar în cazul meu acesta a fost Service, Hospitality and Tourism Management - compus din patru semestre. Un semestru introductiv în toate domeniile menționate + retail, al doilea semestru cu alegerea unei specializări, al treilea semestru cu o practică plătită sau neplătită în specializarea aleasă (de cele mai multe ori neplătită) și semestrul patru cu examenul final. Ăștia sunt primii doi ani de facultate (aproximativ aceeași structură se aplică la orice facultate care oferă un Program Academic.). După încheierea acestui program, îți alegi, dacă vrei, un Bachelor de încă trei semestre care, împreună cu AP-ul, este echivalentul unei licențe în România. Semestrul unu cu noțiunile introductive despre opțiunea de licență aleasă, semestrul doi cu ce de-a doua practică și semestrul trei cu examenul final, licența.


Diploma mea de licență este PB in International Hospitality Management. Un master în orice altceva în afară de Service Management e, cum ar spune „ăștia pe dincolo” - nearly impossible. Dar cu patru ani de experiență în domeniu și două practici tot în domeniu, un master pe același profil, pentru mine, ar fi prea mult. Așa că, terminând un profil de Management, m-am gândit să continui în Business Administration (Administrarea Afacerii). Ghiciți cine are șase luni de practică, dar prea puține credite în economie? Și cui, după absolvirea unei facultăți în limba engleză, îi mai trebuie un atestat de limbă?


Am dat-o dintr-o frustrare în alta de-a lungul anilor pe plan educațional...

Bun, mai dau un Cambridge, fac câteva cursuri extra să acumulez creditele lipsă și scriu cea mai bună scrisoare de intenție pe care a văzut-o facultatea la care vreau să mă înscriu. Dar stai! Cum adică pot să fac cursuri suplimentare numai după ce primesc o scrisoare de acceptare condiționată la master? Am dat-o dintr-o frustrare în alta de-a lungul anilor pe plan educațional și asta e doar o mica parte din experiența mea.


Fotografii din arhiva personală

Oportunitățile pe care Danemarca le oferă sunt numeroase și am să revin cu un articol despre asta, dar primul meu sfat - dacă te gândești să vii aici - este să aplici la o universitate în adevăratul sens al cuvântului, nu la o academie. Nu e rău să fii student aici, nu e nici greu și avantaje sunt cu carul. Dar în momentul în care ajungi aici nemotivat și fărâmele de speranță pe care le aduni din noroi îți sunt împrăștiate pe rând, îți vine foarte greu să te mai aduni. Câți am început AP-ul? Peste treizeci. Câți am terminat inclusiv Bachelor-ul? Mai puțin de jumătate. Am fost la un vârf de unghie să mă las de academia asta și să fug în România. De ce nu am făcut asta dacă n-am fost fericită?


Pentru că am făcut niște eforturi, am lăsat în urmă niște oameni, după am acumulat niște ani aici și niște experiență, acum îmi iubesc locul de muncă și colegii, am câțiva prieteni, fac ceva bani și ce mai îs 3 ani la o viață de om…?

Subscribe

Ce-ți recomandăm

bun.png

Despre KULT

Susține-ne

Ce facem

Pentru tineri

Subscribe

Subcribe

Contact

0773 123 246

©2021 by KULT. All rights reserved.