Viața la țară și peripețiile copilăriei

Updated: May 29


Ilustrație de Alexia Hoștinar-Cnup

Sarea în bucate


Ei bine, eu sunt un copil crescut la ţară, în vârf de munte, în inima pădurii, scăldat în flori de păpădie încă de la naştere. Numele satului meu natal îmi gâdilă papilele gustative numai la auzul lui – Sările. Acolo, majoritatea locuitorilor exploatează sarea, deşi este un sat forestier şi ar fi trebuit să taie copacii (în mod legal).

Oamenii de acolo au fost învăţaţi că acel zăcământ este o sursă de trai decent. Părinţii mei au avut parte de educaţie şi s-au angajat, dar ceilalţi îşi câştigă pâinea prin bulgării albi de sare.

Se spune că Sările şi comuna din care face parte au fost o sursă de inspiraţie pentru poetul Vasile Alecsandri, care a făurit balada Mioriţa. Astfel, ocupaţiile oamenilor sunt, în continuare, cele tradiţionale.



Fitness şi antrenament


Deşi mă aflam la aproximativ 70 de km de oraş, nu simţeam nevoia să plec de acolo. Cine vrea să meargă la sală gratuit poate să crape nişte lemne cu toporul sau să care saci de sare în spate; e echivalentul unui crunch exercise machine pentru abdomene. De asemenea, scosul apei din fântână ar putea fi un fel de triceps pushdown, iar săpatul în vie ceva pentru musculatura spatelui. Dacă întrebai pe cineva de sală, ţi-ar fi spus să treci de cămara din spate – probabil acela era holul denumit şi sală.

Pe lângă treburile zilnice pe care le făceam dimineaţa şi din care obţineam câte ceva, aveam parte şi de dieta „fitness rural”. Masa încropită din orătănii de prin curte şi din ingrediente 100% naturale avea mai mult gust după efortul fizic. Copil fiind, îmi plăcea să ajut mai mult prin bucătărie decât să fac treabă „de bărbaţi” (aşa spunea mama pe atunci, în ciuda faptului că ea se ocupa mai mult de aceste treburi). Astfel, tăiam cubuleţele de cartofi în joacă până nu mai vedeam nici amidonul din ei.

Eu de mică am avut o anumită afinitate pentru ciocolata caldă aka. „cacao cu lapte”, însă era o problemă dacă nu mai aveam lapte. Într-o seară în care stăteam la bunica mea, cotrobăiam prin dulapul ei şi găsisem ceva ce părea a fi praful minunat şi dulce numit cacao. Eu îmi imaginam că e dulce oricum, am pus limba pe el, m-am strâmbat şi i l-am dat bunicii să-l facă cu lapte şi zahăr. Din păcate, aveam doar lapte bătut şi mie mi se părea tot aia, însă a fost şi evident că a irosit degeaba ingredientele. Să zicem că o vreme n-am vrut să mai aud de cacao cu lapte...


Poză din arhiva personală

„Beţiile” copilăriei


Am trăit în mirosul dulce al florilor de pe deal, astfel că atingând cu nasul de polenul galben puteam spune că mă îmbăt cu adevărat. Cred că noi toţi am luat acele „gămălii” de mac şi le mâncam conţinutul, doar că în cantităţi mult mai mari decât cele de pe covrigi. Pot să zic că mi se colorau atât limba, cât şi câmpul vizual. Nu vă jucaţi cu seminţele de mac, copii!

Alte amintiri legate de parfumuri şi beţii au fost cele legate de gaz. Garajul era printre locurile mele preferate datorită senzaţiilor olfactive pe care mi le oferea, dar evitam să stau prea mult acolo. Măcar nu am descoperit vinul din beci; într-adevăr, era mai eco, dar dacă m-ar fi prins cineva că trag cu furtunul, sigur nu era mai uşor de explicat.



Caii (putere), o adevărată avere


De asemenea, să nu uităm de minunatele căruţe trase de câte doi cai care o să te facă să-ţi vinzi BMW-ul la mâna a doua pe Autovit! Roţile clasice din lemn erau pe atunci înlocuite cu cele de maşină, iar faptul că aveau plăcuţe de înmatriculare mă făceau să-mi doresc să am şi eu una.

Îmi doream să am propriul cal, pe care să-l călăresc până la cel mai apropiat magazin mixt. Desigur, cel mai apropiat magazin se afla la 2 km de casa mea, nici mai mult, nici mai puţin. Frumos era să ai vecinii la sute de metri distanţă, puteai da full blast radioului şi nu-l auzeai nici măcar din drum. Revenind la cai, maşina ecologică producea şi îngrăşământ, funcţiona pe cel mai ieftin combustibil şi era o avere pentru localnici.

Într-un mod ciudat, adoram caii însă mă speriau enorm de tare vacile. Şi ştiam eu de ce, pentru că atunci când aveam un an şi mergeam de-a buşilea prin grajd, o văcuţă pe care mama o numise Nadin m-a luat în coarne şi aproape m-a dat cu capul de tavan. Bineînţeles, a dat norocul peste mine și a reuşit mama să mă salveze din coarnele duşmanului meu de moarte. Nu, nu-mi amintesc faza dar cred că frica aceea mi-a rămas în suflet.



Bătaia, ruptă din Rai


Păţanii de genul erau cu carul, era şi inevitabil întrucât eram un copil care zburda pe fiecare colină fără nicio grijă. Încă îmi amintesc că ieşeam pe drum cu ceilalţi copii, eram de toate vârstele adunaţi acolo însă fiind puţini, noi ne certam şi tot noi ne împăcam. Ne treceau prin minte tot felul de năzbâtii, cum ar fi să furăm usturoi din grădina unei prietene şi să mâncăm cu pâine. Cum menţionasem şi mai sus, asta era dieta „fitness rural”.

N-am să uit cum înşiram prin toată curtea vechile casete de magnetofon, le aruncam de colo-colo mai ceva ca americanii cu hârtia igienică pe casă drept farsă. Oricum noi n-am fi irosit hârtia noastră, şi-aşa avea doar un strat. Prietenii mei mai furau casete ale părinţilor şi deşi nu mai erau la modă, era, totuşi, o relicvă a adolescenţei lor.

Ţin să menţionez că poate copilăria anilor ‘90-00 a fost puţin supraestimată şi poate că jocurile din faţa drumului erau mai plictisitoare ca niciodată. Telefonul fără fir, flori fete sau băieţi, raţele şi vânătorii – jocuri amuzante până se accidenta vreun copil şi pleca plângând acasă, iar ceilalţi se ascundeau în curţile lor pentru a nu fi pârâţi. Şi normal, exista un pârâcios care scuipa fiecare trăsnaie alor săi, iar părinţii lui le transmiteau şi părinţilor noştri.

Eu aveam noroc că fie eram copilul pârâcios, fie am avut parte de părinţi care să nu mă bată. Tind să cred că dacă eram în locul lor, nu rezistam cu un copil aşa vulcanic ca mine.


Poză din arhiva personală

Discotecile de la ţară şi distracţia tinerilor de pe-atunci


Personal, n-am prins vremea discotecilor, însă le am pe surorile mele care sunt mult mai mari decât mine. O întrebasem pe sora mea mai mare cu 18 ani decât mine ce fotografii făcuse ea prin cluburile anilor 2000 şi m-am ales doar cu o porţie de râs colorat şi strident.

Ea mi-a atras atenţia că telefoanele mobile erau folosite în general pentru comunicare şi nu pentru fotografii. Prin urmare, nu am nicio dovadă pe hârtie a acelor clipe de dezmăţ, nimic-nimic. Am presupus că îşi bate joc de mine. „Nu, nu te iau la ‘şto, chiar acela era farmecul”. Şi poate că avea dreptate, nu am cum să ştiu.

Să nu uităm că discotecile româneşti nu erau pline de Tiësto sau Armin van Buuren, erau mai mult înlocuite de dubioşenii gen Latin Express. Oamenii se combinau pe ritmuri de blues şi plecau acasă pe house (sau aş zice, mai degrabă, eurodance). Dacă reuşeai să ocoleşti cu succes Pepe-ii care ţipau melodia Nu te mai doresc sau formaţiile precum Andre, Asia sau t-Short, dimineaţa erai fericit în discotecă.

Încă mă întreb cum pot oamenii să simtă nostalgia acestor piese, ştiu şi eu că muzica comercială de atunci nu era tocmai cea mai bună însă... „Da, eşti numai a mea/ Ascultă-ţi, iubito, inima” pe un negativ făcut în programe gratuite nu mi-ar da nostalgie. În schimb, şi acum avem nişte piese penibile de care o să-şi bată joc alţii din generaţia de după mine.

Singurele melodii care, într-un mod ciudat, îmi dau un grad mic de nostalgie, sunt Morandi – Angels şi Alex feat. Connect-R – Dacă dragostea dispare. Într-adevăr, a doua chiar e puţin hilară, dar prin 2007 aceea era calitatea maximă, şi cum abia descoperisem muzica românească, melodiile alea încă-mi sunt ca nişte viermi de ureche. Nici de-aş vrea nu aş putea să mi le scot din minte şi să le uit.



Televiziunea şi programele


Pe când au apărut televizoarele color la mine în sat şi nu trebuia să-ţi mai trimiţi copilul pe post de telecomandă să schimbe canalele sau să-l pui să ţină „antena”, au apărut mai multe programe în grilă. Minune mare, ce să vezi? Nici atunci nu era calitatea bună. Emisiunile pe care oamenii le blamează acum erau de exact aceeaşi calitate şi pe atunci, însă erau privite cu mai multă atenţie pentru că nu aveai din ce alege.

Şi-aşa era complicat să prinzi TV-ul liber pentru că mama ta descoperise telenovelele, iar tatăl tău ştirile care erau mult mai uşor de ascultat şi vizionat. Ei bine, dacă îmi plăcea să urmăresc ceva anume, era modul în care tata ţipa până şi la ţânţari să facă linişte când se dădeau ştirile. Volumul aparatului depăşea capacitatea sa încât se auzea de zici că-l scufundaseşi în apă cu o oră în urmă, dar cine să asculte? El era sigur că aude mai bine cu volumul acela.

Într-un mod ciudat, aproape toată copilăria mea am reuşit să urmăresc cel mai lung sitcom de până acum: Trăsniţii în NATO. Sau din NATO. Sau doar Trăzniţii (stilizat). Nici măcar nu îmi păsa aşa de tare de glumele de acolo dar mi se părea ceva mult mai interesant decât Tânăr şi Neliniştit. La un moment dat, aveam coşmaruri noaptea cu opening theme-ul de la Y&R, mai ales cu partea în care spunea „The young and the Restless”. Pur şi simplu îl uram pentru că era lung, deşi chiar şi Trăzniţii era lung.

În schimb, ca să nu-mi mai pun părinţii să schimbe canalele, am început să apăs aleatoriu pe butoane până am descoperit... Teletext. Da, chestia aia de mergea numai pe TVR1 şi e cu horoscop şi cu emisiunile ce vor urma la acel program. Îmi venea să plâng de fericire; când vedeam literele alea colorate acolo şi puteam să-mi ghicesc horoscopul doar apăsând combinaţia 611 – 6 de la horoscop (?) şi 11 de la luna noiembrie – mă credeam programator.

Mama crezuse că am stricat televizorul şi dacă nu-i explicam la timp ce era ăla Teletext, poate că nici în ziua de azi nu mai aveam acces la tehnologie. Glumesc, peste câţiva ani am descoperit cutia aia numită calculator.



Calculatorul anilor 2000


Ei bine, aveam aproximativ 7 ani când a primit tata cel mai frumos model de calculator. În ochii mei, cutia rectangulară cu tub catodic era cea mai frumoasă invenţie posibilă. Şi atunci când l-a deschis prima oară... Doamne, instala el singur versiunea de Windows XP! Avea un cod care probabil fusese dat de la o persoană la alta, însă cheiţa aia îmi deschisese orizonturile unei lumi fără limite.

Desigur, până a instalat el restul driverelor şi Winamp care îmi înlocuise mai târziu nenorocirea aceea de radio, stăteam pe Microsoft Word. Îmi plăcea să schimb caracterele în Webdings şi să scriu cu acele emoticoane vechi. Mai târziu îmi instalase ceva joc precum Snakes and Ladders, şi tot aşa am învăţat să folosesc calculatorul.

Totuşi, oricât de mult aş fi vrut eu să mă joc pe nebunia aceea colorată, tata nu îmi dădea voie decât jumătate de oră. Mereu avea treabă şi testa programe noi, instala Windows-ul la alte persoane şi tot aşa. Prin urmare, copilăria mea tot pe afară a fost mai mult.


Din păcate, nu ştiu câţi se vor regăsi în situaţiile de mai sus. E cam imposibil să nu-ţi fi trecut vreo amintire de pe la bunici în timpul în care citeai, dar dacă într-adevăr nu ai ce să-ţi aminteşti... Eu mă bucur că am avut parte de această copilărie.


0773 123 246

  • YouTube

©2020 by KULT. All rights reserved.