Vulnerabilitatea post-izolare

Updated: Jun 2


Nu știu dacă am precizat anterior, dar am ieșit din casă ca să iau o gură scurtă de aer de două ori, pe durata întregii carantine: până în fața blocului, fie ca să iau un colet, fie că mă rugase cineva să vin să-i dau ceva. Nu m-am simțit în stare să ies și să fac o plimbare prin oraș, doar așa, ca să mă dezmorțesc și să sfidez sistemul, că doar ce? Nici gând.

Gândul pandemiei și al riscului de a mă infecta cu virusul de care vorbește toată lumea a băgat o mare spaimă în mintea mea, pe care nu aș fi crezut că o s-o retrăiesc vreodată.


M-am gândit că poate o să-mi treacă tot măcelul interior după două luni de stare de urgență, dar m-am înșelat. Toată frica s-a intensificat și am încercat să o maschez prin muncă asiduă (care nu prea mi-a ieșit, fiindcă stresul facultății-mi bântuia mintea și ea), prin muzică sau prin scris în jurnal, dar totul a ieșit la iveală atunci când am luat parte la o ședință de consiliere psihologică online.


Această ședință era asigurată de o doamnă psiholog a Universității și credeam că am să mă descurc, că am să-i dovedesc dumneai, dar că o să-mi dovedesc și mie că sunt în regulă și că am control suprem asupra situației. N-am avut un gând mai tâmpit ca acesta vreodată.


Am să transpun mai departe câteva gânduri și păreri aleatorii pe care le-am scris în jurnalul personal, apoi vă voi relata ce s-a întâmplat mai exact la ședință, dar și cum am reacționat atunci când am văzut Bulevardul Revoluției după două luni de izolare voită, nesilită de nimeni.


8 aprilie 2020 - „Încep să pierd șirul zilelor. Numere și litere. Azi suntem în 7? 10? 12? E duminică. Dar un lucru e cert, măcar e joi. Se simte precum o joi. (...) Aleg să stau deoparte și să am răbdare.”


21 aprilie 2020 - „Mi-e lehamite, scârbă, stupoare de oamenii care sunt falși, râzgâiați…” Și aici nu o să mai continui, fiindcă totul a luat o întorsătură foarte violentă în mintea mea și m-am folosit de scris doar ca să-mi vărs frustrările pe hârtie. Dar puteți înțelege cât de captivă mă făcea să mă simt colivia mintală, întruchipată de propria mea izolare, fiindcă ajunsesem să mă irit și să mă enervez din orice, chiar dacă nu se merita efortul. „La urma urmei, o să-și facă karma treaba. I’m sure about it.”


1 mai 2020 (scrisesem pe durata întregii „vacanțe” de Paște în fiecare zi și-mi regăsisem echilibrul) - „(...) mi-a zis că nu știu să iubesc, fiindcă nu știu să fac sacrificii. Și acum stau și mă gândesc… Chiar trebuie să mă sacrific întru totul ca să dovedesc (cuiva) că știu și că sunt în stare să iubesc?... Cred că Petronela [Rotar] a spus ceva în cartea ei despre asta. Că nu e bine. Că am și eu dreptul meu de a alege, de a-mi cunoaște binele și de a mă iubi. Iubirea nu înseamnă doar sacrificii peste sacrificii. Ar fi nedrept și inegal să faci doar tu asta. Și, în plus, cealaltă persoană nici nu va ști să-ți aprecieze sacrificiile, cu care probabil îi vei scoate ochii atunci când vei vedea cum nu te iubește precum ți-ai dori. (...)

Nu trebuie să te sacrifici cuiva ca să fii demn de iubire. Nu trebuie să-i dovedești. Trebuie doar să o faci. Să fi acolo, să o ajuți, să-i fi confident, să-i fi mână de ajutor la nevoie și rază de soare în disperare. (...) ...simt că mi-e mai bine de una singură.”


Pe 7 mai m-am văzut prin intermediul Zoom-ului cu doamna psiholog. S-a arătat extrem de mirată că n-am mai ieșit deloc din casă și m-a întrebat dacă sunt în regulă, dar nu de fațadă, ci voia să știe dacă eu chiar sunt în regulă. Atunci am explodat, precum o grenadă. Mi-a zis că pot opri camera. Mă sileam să nu plâng, îmi strângeam mânecile hanoracului ca și cum mi-ar fi fost colac de salvare și am izbutit să suspin de atât de multe ori, încât aveam impresia că mi s-a suprasaturat creierul de oxigen. Mă abțineam să nu plâng. Mă obligam să nu plâng.

Recunosc, sunt o fire sensibilă, absolut comun, puțin (mai mult) plângăcioasă atunci când e luată pe nepregătite. Și atunci se întâmplase asta. Nu mă așteptam ca doamnei psiholog chiar să-i pese de mine, căci, chiar dacă erau câteva cuvinte comune, putusem să văd că era îngrijorată, cel puțin citisem în ochii ei asta.

M-am speriat. Fiindcă am resimțit frica izvorându-mi în piept atunci când m-a întrebat de ce nu ies, dacă e ceva cu virusul, dacă mi-e frică de virus, de ce mi-e frică de el… Mi-am dat seama că eram efectiv terorizată. Că mă izolasem ca într-un buncăr, așteptând să treacă valul de zombii. M-a durut capul după aceea. O ședință de 15 minute, o conversație casual și o criză stăpânită de plâns îmi puseseră multe semne de întrebare.

Doamna psiholog mi-a recomandat să ies zilele următoare din casă, pentru că după aceea avea să se aglomereze mult mai tare și exista riscul să mă simt inconfortabil și plimbarea să nu mă ajute.

Fotografie din arhiva personală

A doua zi nu m-am eschivat și m-am pregătit ca să ies afară. Parcă nici nu mai știam cum să trag o pereche de pantaloni pe mine. Îmi tremurau mâinile când mi-am pus masca peste față. M-am uitat de enșpe mii de ori înainte și înapoi când am trecut de colțul blocului și am luat-o înspre Parcul Municipal. Nu știam că se închisese, până când nu am ajuns acolo. Vremea fusese ideală pentru plimbat. Nu mă simțisem de mult așa de bine, cu căștile pe urechi și cu ochii-n patru. Am trecut de câteva ori pe lângă mașini de poliție și era să-mi iau un mic infarct, deși mâna mi se proptise automat peste declarația completată din buzunar. Am mers doar o oră pe jos, după atât de mult timp (care păruse o veșnicie), cu mici pauze și mi-am dat seama cât de dor îmi fusese să ies din peștera mea.


În 10 mai am scris: „Today I noticed… cât de luminos și de senin s-a făcut afară. E mult mai cald decât acum două zile, când am mers și m-am plimbat pentru o oră (am făcut ditamai febra musculară, apropo, nu e ceva grav, dar a fost inconfortabil pentru jumătate de zi). Se vede că s-au dus zilele înnorate (mai mult sau mai puțin). Ce binee! Deja începuseră să mă bage rău în depresie obscuritatea, mână în mână cu rutina din casă. Am mers la Lidl cu Veni [fratele meu] ca să luăm înghețată. M-am simțit mult mai neîncordată, deși vibram de tulburare înainte să ies din casă. Iar părea că-mi zumzăie creierul…”


În concluzie, acum sunt mult mai bine. A redevenit ceva normal ca eu să ies din casă, fără să am vreo obligație anume și fără să am fobie de polițiști. Vă țin la curent!


Locul unde ideile tinerilor prind viață.

©2020 by KULT. All rights reserved.

0773 123 246