Search Results

20 articole găsite pentru ""

  • Viața într-un centru de plasament din ’55: „Cum ar fi să-ți spun că a fost mai bine decât acasă?”

    Viață într-un centru de plasament din anii ’55 prin ochii bunicilor. Cum a fost să crești într-un centru de plasament, fără dragostea părintească și neavând o copilărie tipică. Un bloc, apartamentul 1. Ne desparte o ușă de mirosul preparatelor, prăjiturilor, plăcintelor coapte în casă. Ne despart 73 de uși, de ani, de filele unei povești plimbătoare. Găsim cheia sub preș, iar acum nu ne mai desparte nimic. Dăm năvala în suflete, cu dorința de a simți povești piele pe piele, cu dorința de a descoperi istorisiri tangibile care se imprimă cu cerneală puternică în paginile lumii. Privim în jur, în apartamentul în care tocmai am dat buzna și observăm că suntem înconjurați de o pozitivitate inimaginabilă. Bunica mea are trei copii, patru nepoate, are părul tuns scurt, nu-i plac fustele și nici baticele, este obsedată de curățenie și are mereu grijă să nu rămânem fără mâncare în casă în caz că vine vreo apocalipsă. Are o viață liniștită, iar una dintre principalele griji ale ei este dacă patul a fost făcut la dungă, dacă fața de masă este așezată la centimetru și dacă nu cumva s-a pus puțin praf pe faianță. În schimb, nu a fost întotdeauna așa, iar copilăria și-a petrecut-o într-un mediu dur, în care n-a avut susținere emoțională. „La vârsta de patru ani și-un pic mi-a murit mama...” Care a fost momentul care a declanşat povestea, cum ai ajuns la orfelinat? În familie eram cinci frați. După câțiva ani de la moartea mamei, tata s-a recăsătorit și i-a dat la casa de copii pe cei mari. La un moment dat, am mers în vizită la orfelinatul surorii mele, la Sighișoara, iar eu am fost uimită de întreg locul. Cum era o casă de copii doar pentru fete, începusem să visez cum mă puteam împrieteni cu toate, cum urma să mă joc cu ele, cum ne-am fi putut confecționa împreună păpuși... La plecare am început să plâng, voiam să rămân alături de sora mea și de ceilalți, iar cum mi-am impus singură acest gând, nimeni nu a reușit să-l mai dea înapoi. Directoarea de acolo a fost de acord să mă primească, tata a semnat niște acte, iar din acel moment, din 1956, locația pe care o denumeam casă a avut o altă adresă. Având o singură persoană care câștiga bani în familie îndeplineam toate condițiile pentru a fi plasata într-un astfel de centru. Într-adevăr, totul a decurs foarte rapid. Poate acum m-aș întreba de ce a acceptat tata să mă lase acolo atât de ușor, dar în acele clipe tot ceea ce simțeam era entuziasm. Casa de copii era legată de cetatea de la Sighișoara, iar asta m-a și fascinat. Eu toată copilăria mi-am petrecut-o acolo, cunosc piatră cu piatră. Atunci nu era un loc atât de important istoric, dar pe parcursul anilor a devenit. La momentul de față, centrele de plasament nu sunt văzute tocmai cu ochi buni. Tu ce fel de condiții ai avut? Crescând și văzând ce se întâmplă acum în majoritatea caselor de copii am rămas uimită, se observă involuția centrelor. Acolo unde am fost eu eram tratați regește, chiar mai bine decât acasă. Beneficiam de mâncare extrem de bună, desert la ora 10, desert la ora 16... Învățam în oraș, alături de copiii de acolo, nu am fost privată de educație. Aveam supraveghetori când ne întorceam de la școală și eram ajutați la teme. În camera de cămin stăteam vreo 10, era imensă, aveam paturi de fier, dar saltelele erau comode. Eram îngrijiți, schimbați, ni se făcea baie, aveam o curte mare unde ne jucam și ne bucuram de ceea ce pentru noi era copilăria. Când am intrat în clasa a 4-a, exista în fiecare zi un grup de elevi serviciu care răspundea de curățenie. Aveam grijă timp de o zi de hol, de băi, de curte... Nouă ne plăcea, așteptam cu nerăbdare ziua în care tabelul semnala numele nostru. Acțiunile de genul, simple, pe mine m-au ajutat pentru că necrescând acasă n-a avut cine să mă învețe. În acele momente s-a născut perfecționismul din mine, care există puternic în persoana mea și astăzi. Tot timpul trebuie să fiu ordonată, iar cu deprinderile acestea am rămas de acolo. Erați judecați din cauza mediului din care proveneați? Au existat anumite discrepanțe între noi, copii de la orfelinat și copii de la oraș. Când mergeam la școală miroseam a gaz și ei se îndepărtau de noi. - A gaz? Ne dădeam cu gaz în fiecare dimineață ca să nu facem păduchi deoarece fiind într-un colectiv vast eram expuși. Aveam un hol mare și o masă lungă, de vreo trei metri, iar la fiecare jumătate de metru era un lighean de tablă umplut cu gaz și alături se afla un pieptăn des pentru păduchi. Noi băgam mâna în gazul ală și îl dădeam pe cap, devenise o rutină. În rest, nu exista o ură specifică, o răutate emanată din partea celorlalți, dar simțeam că suntem inferiori lor. Petreceam timp unii cu alții în timpul școlii, însă nu ne-a legat nimic, niciodată. Nu ți-a lipsit dragostea părintească? Nu ai simțit un gol față de lucrurile pe care ceilalți copii le aveau? N-aveam dragostea părintească, nu-mi era oferită iubirea pe tavă, nu o puteam atinge, nu o puteam simți, dar nici nu știam ce e. Auzeam de ea, iubirea... Cine e? Unde? Eu n-am văzut-o, se ascunde de mine? Cum nu am fost obișnuită cu ea și nu o cunoșteam, nu i-am simțit lipsa. Chiar dacă aveam un tată, pentru mine nu era egal cu valoarea cuvântului. Mă vizita, dar mai rar, în ciuda faptului că era aproape de orfelinat. Eram mică, iar tot ceea ce făceam era să mă bucur că am cât mai mulți prieteni și sunt înconjurată de o groază de copii. Nu știam cum ar fi trebuit să fie viața normala, integrată într-o familie iubitoare, așa că n-am avut nici termen de comparație. În schimb, duceam lipsa bunului meu personal. Nu existau pofte. Bani să ne luăm o jucărie, să ne facem un moft n-aveam. Sâmbăta și duminica stăteam în curte, pe piatră, și ne coseam păpuși din cârpă. Le umpleam cu ce găseam, chiar și cu nisip, cu pământ. Ne-am mulțumit cu ceea ce ni se oferea, chiar dacă de multe ori am vrut să avem ceva special, ceva doar al nostru. - Primeați cadouri de ziua voastră, exista Moș Crăciun? Nu mai știu... După orfelinat a urmat o altă etapă pentru tine, trebuia să te specializezi într-un domeniu. Cum a fost această perioadă? După școala gimnazială eu am vrut să dau la pedagogic, dar era un ciclu în care trei ani funcționa, trei ani nu. Atunci când a venit rândul meu s-a închis, iar singura variantă rămasă a fost școala profesională de confecții. Din acel moment, de la 14 ani, nu m-am mai dus să dorm la casa de copii, dar dormeam la internatul de la profesională. Am jucat handbal, am făcut cursuri de dans popular, cântam la mandolină... am avut o mulțime de experiențe și acolo. Era destul de multă strictețe, cum s-ar spune, ordine și disciplină. Odată m-am tapat, era zi de sâmbătă, am vrut să fiu specială, să mă gătesc. Domn' director m-a chemat, mi-a spus că nu-i place coafura mea, m-a întrebat unde mi-e cordeluța. În timp ce el vorbea cu mine a trimis un copil să-i aducă o carafă cu apă. Când acesta s-a întors, directorul mi-a turnat-o direct în cap. Atunci mi-a fost rușine, dar la momentul de față îmi amintesc de întâmplare amuzată, chiar dacă acțiunile nu erau tocmai în regulă. Nu exista libertate, nu-ți puteai construi concret o personalitate, cel puțin nu o puteai lăsa la vedere. Nu-i caracterizez pe cei din jur ca oameni aspri, dar trăiau după propriile idei și voiau ca ceilalți să facă la fel. Într-o zi, tot la profesională, ni s-a dat marmeladă cu viermi. Am făcut un cântec și de atunci n-am mai primit marmeladă în școală: DOMN DIRECTOR, MARMELADA NU E BUNĂ! DOMN DIRECTOR, DĂ-NE UNTURĂ! ȘI UNTURĂ ATUNCI NE-A DAT, ASTA-I VIAȚA LA INTERNAT. În tot acest timp, ai mai ținut legătura cu cineva din familia ta? Fiind la profesională, nu m-am mai dus în vacanță la cămin, ci la sora mea, care se măritase și avea propria casă. Ea a fost singurul meu sprijin, singura prezență familială care m-a ajutat real. Mi-a fost ca o mamă. De asemenea, când eram în anul doi, a apărut unul dintre frații mei mai mari, m-a căutat la școală și am reluat legătura. Mi-a adus doua amandine, iar acela a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, a fost mai însemnat pentru mine decât orice altceva. De atunci, prăjitura mea preferată a devenit amandina, iar ori de câte ori primesc astfel de dulciuri îmi amintesc de moment. Când ai terminat și profesională, care a fost direcția în care te-ai îndreptat în viață? La profesională au fost trimise la practică fete din Focșani pentru fabrica din orașul acela, iar eu m-am împrietenit și atașat tare mult de ele. La finalul școlii, toți se întorceau în orașul de proveniență. Colegele mele m-au invitat să merg cu ele. Mi-am făcut bagajul, format mai mult din amintiri și mi-am lăsat trecutul în spate. M-am angajat în acest nou oraș, care mi-a devenit și casă, iar în scurt timp mi-am cunoscut soțul și mi-am pus în gând să întemeiez o familie... Regreți faptul că ai crescut la orfelinat, ai frustrări legate de acest lucru? Nici vorbă. Mă mândresc că am crescut la casa de copii, nu mă tem să spun asta lumii, nu mă ascund printre tonuri roz și vivace. Dacă aș fi rămas alături de tata, realizez că nu m-aș fi dezvoltat la fel, fiind chiar mai lipsită de posibilități. Datorită mediului în care am crescut am devenit o persoană mult mai empatică, înclinată spre a da o mână de ajutor celor care au nevoie. Am învățat să dau înapoi ceea ce un n-am avut. N-aș schimba nimic. „Însărcinată cu primul copil, în momentul nașterii, la maternitate, mi s-a părut că una dintre asistentele care tocmai terminase tura era o fostă colega de la orfelinat. Am strigat-o pe numele care încă îmi era intens impregnat în minte și am văzut cum confuză, aceasta s-a întors. Ea era. Când am dat naștere unei vieți, când mi-am construit eu una nouă, m-am izbit de trecut, amintindu-mi de copilăria mea, de tot ceea ce am avut sau nu. Mai târziu, în aceeași seară, purtând în brațe primul meu fiu, mi-am dat seama că am descoperit iubirea, că ea s-a oprit din a mai juca v-ați ascunselea cu mine. Am descoperit-o complet, am descoperit forma în care vine. Pentru mine, ea s-a ascuns în copii.” - Avram Elena (Mia)

  • Care sunt greșelile pe care le fac profesorii în educarea copiilor?

    Îmi amintesc de mine, acum mult, mult timp, cum pășeam pentru prima dată pe porțile școlii. Au trecut aproape doisprezece ani, în care relația mea cu această instituție s-a consolidat în stilul love-hate. N-am să uit niciodată acei profesori care m-au susținut și care m-au făcut să prețuiesc cartea. De la blândele și răbdătoarele doamne învățătoare, la dascălii de mai târziu de la care am învățat că numai cunoașterea duce la deschidere, schimbare, combate ura sau îndoctrinarea. Totuși, când privesc înapoi la anii de școală, nu pot să nu mă gândesc și la nedreptățile, abuzurile pe care le-am suferit sau le-am observat în jurul meu. Fiind o fire mai sensibilă, nu am putut niciodată să sufăr complexele de superioritate, excesele de exigență, nervii și notele mici aruncate pe nedrept de la catedră. Din păcate, școala românească a devenit sinonim cu situații de-a râsul-plânsul, care, în țările civilizate ar fi percepute ca neacceptabile. La noi, însă, încă se umblă cu mentalități comuniste și învechite. Nu mă declar aptă să-i spun eu unui profesor cum să își facă treaba, sau să își predea materia; însă, ca elevă, am tot dreptul să dau un feedback constructiv în ceea ce privește desfășurarea lecțiilor. Așa că iată-l, într-o listă de cele mai cruciale greșeli pe care le pot face cadrele didactice în formarea elevilor: Nu îi lăsă să citească ce vor Probabil cea mai absurdă (și totuși, atât de des întâlnită!) greșeală pe care o pot face adulții din viața unui copil este aceea de a monitoriza sau a impune ce sau cum citește copilul. Toți ne plângem că românii nu citesc, iar generațiile tinere nu se mai preocupă cu arta și cultura. În loc să găsim o soluție, ne place să dăm vina pe telefoane și calculatoare care au acaparat atenția copiilor de pretutindeni. Dacă v-aș spune că problema e, de fapt, lista de lecturi pe care le-o punem la dispoziție tinerilor? O mare parte din vină o are programa școlară. Îmi amintesc cum lecturile școlare din clasele primare, se rezumau la texte vechi, cu cuvinte greoaie și întâmplări pe care un copil de nouă-zece ani nu are cum să le înțeleagă pe deplin. În schimb, nu am auzit vreun părinte sau profesor să recomande unui elev o carte de copii de actualitate. Ca să mă fac înțeleasă, nu spun că textele „pentru copii” din literatura românească nu sunt de valoare. Însă lectura este ceva care trebuie practicat din pasiune, nu din obligație. Ca un copil să-și dezvolte gustul pentru citit, trebuie să înceapă cu ceva potrivit vârstei. Citim pentru că vrem să trăim povestea. Pentru că ne regăsim în personaje, în situații. Ori, îmi pare rău să o spun, dar niciun puști nu o să citească vreodată Domnul Vucea sau Școala din Ponoare și o să spună Wow!. Noi, românii, am devenit atât de preocupați de conservarea unui patriotism toxic, a unei identități naționale, încât ne ferim să punem în mâna copiiilor vreo carte cu dragoni, supereroi, extratereștrii, vocabular accesibil, cuvinte moderne sau alte lucruri care n-au legătură cu folclorul nostru și nu fac trimitere la origini. Dar uităm că cei mici au nevoie să se regăsească în eroii preferați. Sunt cititoare avidă. Acum, la optsprezece ani, pot să spun că savurez literatura românească. Am citit Enigma Otiliei de trei ori, m-am îndrăgostit de Călinescu, de Arghezi, am memorat versuri din Eminescu sau din Bacovia. Dar nu pot să o învinovățesc pe Alex de clasa a doua pentru că se regăsea în Matilda lui Roald Dahl, o fetiță drăguță căreia îi plăcea să citească, să învețe și să le facă farse inofensive părinților ei neînțelegători, și nu în scena „amuzantă” (trad. absolut oripilantă) din Amintiri din Copilărie în care Smărăndița mânca bătaie în fața clasei. Trăim în țara care stă cel mai prost la consumul de carte din Europa. În aceste condiții, cum am putea să mai avem pretenții legate de ce citește copilul nostru, în loc să-l încurajăm, să îi cumpărăm mai multe cărți – fie ele cu dragoni, extratereștrii sau vrăjitori. Promovează învățatul mecanic În cei aproape doisprezece ani de școală, am auzit veșnicul refren „Voi învățați totul mecanic, ca papagalul!”. Întotdeauna voi, voi elevii, voi copiii, veșnicii vinovați pentru că picăm în capcana analfabetismului funcțional. Nu sunt nebună, să nu realizez că „vina” nu aparține unei singure părți, ci întregului sistem. Dar, ca să citez un profesor, sistemul nu e o entitate, o forță divină care scrie în stele programa școlară și modelele de subiecte pentru examene. Noi, elevii, profesorii și părinții deopotrivă, alcătuim sistemul, iar fiecare își are partea de vină. Problema este că, în tot acest cerc vicios, elevul are cea mai puțină autonomie directă. Când copilul e mic, este presat de părinți să ia note de zece. Materia este enormă, lecțiile, de cele mai multe ori, sunt dictate în caiet fără a fi explicate. Un copil de clasa a cincea nu o să se zbată niciodată să ceară o explicație în plus, un ajutor, dacă vede că „merge și așa”. Mentalitatea nocivă nu e corectată, deci ea nu se schimbă pe parcurs. Pentru că e mult mai ușor să memorezi câteva sintagme, să-ți primești nota, laudele, și să stai cuminte în banca ta. Problema noastră este că nu știm să cultivăm cultura de a învăța. De ce îmi trebuie să știu să înțeleg un text? De ce am nevoie să învăț capitalele statelor sau despre Revoluția Franceză? Dacă eu, ca elev, văd niște bătălii și niște ani aruncați pe o pagină de caiet, niște definiții cu termeni greoi pe care i-am scris după dictare; atunci o să îmi pierd tot interesul și toată determinare. Ori, ca să îmi cultiv această determinare, trebuie să fiu pus în situația în care să aplic practic aceste informații. Profesorul meu de istorie din clasa a șasea avea obiceiul ca, la absolut fiecare lucrare, să pună întrebarea: „De ce studiem istoria?”. Răspunsul era simplu: „Ca să nu repetăm greșelile din trecut”. De atunci, ceea ce m-a motivat pe mine să învăț cât să-mi creez o cultură generală, a fost faptul că am văzut că astfel pot participa în discuțiile despre politică, fenomene sociale; îmi pot forma propria opinie și o pot corecta dacă este combătută cu fapte științifice. Nu trebuie să știi în ce an s-a născut William Shakespeare, dar îți e de folos să înțelegi ce influență a avut opera sa asupra literaturii englezești și nu numai. Poate nu reții de când până când a durat perioada Antichității, dar nu o confunzi cu Evul Mediu sau Era Victoriană. La ce mi-ar ajuta să știu că Tudor Arghezi a fost un poet interbelic, dacă nu știu ce-nseamnă perioada interbelică?! Cu alte cuvinte, datele și informațiile exacte sunt irelevante; trebuie să știi să plasezi un eveniment într-un context, și să te folosești de informațiile de bază. Sfânta dictare sau copiere a lecției în caiet a rămas, din păcate, ei bine... sfântă. Când există atâtea filmulețe pe YouTube, atâtea prezentări, imagini, materiale moderne care ar putea fi folosite. Analfabetismul funcțional nu se rezumă doar la a citi un text și a nu îl înțelege; el există în toate domeniile și se ține bine. Câte formule nu am tocit, la materiile exacte, fără să știu la ce folosesc. Câte probleme n-am lucrat, cu legarea în serie și în paralel, fără să fi văzut în viața mea cum arată sau ce este un generator electric. Și nu cred că era vina mea, copil de clasa a șasea, că după ce m-am speriat de atâtea formule ezoterice, și am stat ore să le memorez, nu am mai avut interesul și binevoința să caut singură poze cu generatoare. Este treaba unui profesor să aducă materiale, să facă experimente, să își încurajeze elevii să vorbească, să-și dea cu părerea. Să înțeleagă despre ceea ce învață. Profesori, aveți cea mai mare autoritate – combateți părinții ambulanți care vor pagini de caiet umplute; note nemeritate de zece în catalog. Da, problema e amplă și nimeni nu vrea să ia asupra sa inițiativa schimbării. Însă, dacă ea nu pleacă de undeva, vom rămâne veșnic la același nivel, la aceleași rezultate; pierzând în spate orice urmă de speranță și potențial. Proiectează propriile insecurități Cu fiecare cuvânt pe care îl scriu, mă chinui să nu las doisprezece ani de frustrare să preia controlul asupra tastaturii și să își verse nervii în cele mai agresive moduri. O să trec direct la subiect; este vorba de profesorii aceia care sunt extrem de exigenți și nu fac niciun efort să se aproprie de clasă. Cred că fiecare dintre noi a trecut prin cel puțin un cadru didactic a cărui oră era devastatoare, din minutul în care intra în clasă, până când clopoțelul anunța dulcea libertate. Stau și mă întreb, sincer, cât de frustrat și înapoiat să fii, ca să te bucuri atunci când te plimbi pe holuri, iar elevii îți evită privirea, când intrii în clasă și toată lumea tremură. Câte probleme trebuie să ai ca să primești satisfacție atunci când zbieri la elevi, ameninți și umplii pe nedrept catalogul de note mici. Poate sună radical, dar sunt fermă în convingerea că profesorii ar trebui să fie evaluați psihologic, într-un mod cât mai amplu, înainte să fie autorizați să-și practice mesera. Cunosc cazuri de profesori care solicită ca la fiecare oră fetele să aibă părul prins strâns. În cazul contrar, fata respectvă va fi supusă la ascultări și/sau nota scăzută. Invit pe oricine aprobă acest comportament să-mi explice care este raportul dintre știință și șuvița de păr căzută pe frunte. Se întâmplă să știu și că profesorul respectiv are peste patruzeci de plângeri, însă, dintr-un motiv sau altul, nu este eliminat din funcție. Alt specimen care îmi vine în minte este un profesor care își numea clasa jigodii, pentru că, după părerea lui, copiii „nu salutau cum trebuie atunci când profesorul intra in clasă”. Am folosit cuvântul specimen nu din dorința de a insulta, ci pentru că pur și simplu nu găsesc logica sau rațiunea din această gândire. Iar acestea nu sunt cazuri extraordinare, ci normalități, chestiile alea la ordinea zilei pe care le povestesc elevii râzând, probabil ca să nu plângă. Am ajuns în punctul în care nici nu mai pot să fac haz de necaz, pentru că pur și simplu mă întreb cum lăsăm ca astfel de mentalități de secolul XVIII să fie în pozițiile de mentori ale unor întregi generații. Cum lăsăm toate aberațiile să treacă, cum de nu se sesizează nimeni, cum de unii încă sunt de acord cu aceste practici?! Un profesor nu este un șef, un conducător, un dictator. Este un mentor, un îndrumător al elevilor pe care trebuie să îi ajute și să îi modeleze. Oricine e încă de părere că doar exigența exagerată îndeamnă la performanță, nu a fost vreodată în preajma unui om care emană deopotrivă respect și empatie. Oricine este adept al metodei „trebuie să mă știe de frică”, nu cunoaște bucuria, împlinirea pe care un elev o simte atunci când are încredere în profesorul său, când știe că orice întrebare sau nedumerire e binevenită. Nu am avut niciodată o pasiune pentru științele exacte, de pildă, dar am avut câteva cadre didactice care m-au susținut și a căror metoda m-au făcut să învăț de plăcere, și chiar să mă ridic la un nivel peste propriile așteptări. Așa cum au existat discipline de mare interes pentru mine, însă nu deschideam aproape niciodată gura în clasă și nu puneam vreo întrebare, fiindcă știam că nu se merita să încep o dicuție dacă punctul meu de vedere va trece neascultat, criticat aspru sau ironizat. Aud deseori în jurul meu sintagmele de genul „Pe vremea mea, existau profesori adevărați! Te băteau dacă era nevoie, toată lumea stătea smirnă la oră și nu scotea un sunet!”. Înainte, polologhiile de genul mă umpleau de furie și lacrimi din cauza nedreptății care există în lumea asta rea. Acum, mă încearcă un sentiment de milă când mă gândesc că unii chiar au rămas la nivelul ăsta de încuiați și încă umblă cu astfel de texte comuniste. Cu puțin egoism, recunosc, sunt bucuroasă că fac parte dintr-o generație care înțelege treptat că educația nu se face cu nuiaua sau cu pumnul. În articolul despre greșelile pe care le fac părinții în creșterea copiiilor, am vorbit despre cum pretențiile unui adult în legătură cu educația unui copil nu dau niciun rod, dacă aceștia nu setează un model. Aștept, și chiar invit orice îndoctrinat care consideră că abuzul este calea succesului academic să-mi spună ce mai ține minte de la școală; ce s-a întâmplat în Războul Crimeei, cine a fost Cicero, ce a reprezentat Simbolismul sau să-mi numească o operă în care este evidențiată condiția femeii în societate. Aș vrea să mă conving singură de roadele acestor metode barbarice. Le doresc, sincer, tuturor ipocriților, frustraților, netrebnicilor care nu știu să se facă remarcați decât prin comportamnete violente, nu să fie tratați cu același tip de egoism; ci să aibă ocazia să întâlnească odată o persoană superioară lor care inspiră calm, empatie, înțelepciune, și tot respectul de care se cred demni acești netrebnici. Am avut ocazia și onoarea să cunosc câteva personalități importante, printre care se numără o delegație a Ambasadei Franței în România, alături chiar de excelența Sa dna. Ambasador. Niște prezențe atât de impunătoare, dincolo de titlurile impozante, care inspirau pe atât de multă stimă și diplomație, pe cât blândețe, emoție și umanitate. Umanitatea își spune întotdeauna cuvântul; ea face diferența dintre esență și aparență, separă tiranii de lideri, frustrații care abuză de poziția lor de oameni demni de tot respectul. Promovează cultura meditațiilor Nu pot să mint și să spun că nu înțeleg rolul meditațiilor, într-un sistem de învățământ atât de bolnav, că nu am făcut niciodată meditații la materiile la care nu mă descurcam (sau la care îmi doream o anumită performanță!) și că nu m-au ajutat. Meditațiile în sine nu sunt problema, când vorbim de o programă vastă, și o materie interminabilă, cu care este uneori greu să ții pasul, ca elev. Problema o reprezintă acei profesori care își tratează diferit elevii cărora le acordă lecții în privat. Este la ordinea zilei să aud vreun coleg sau prieten care să se plângă, „iar nu a predat toată materia ca să venim la meditații”, sau chiar un părinte care e oripilat că, deși copilul său are rezultate bune, profesorul a declarat că are „nevoie urgentă de meditații”. Un profesor de engleză, în clasa a treia, era impreionat de faptul că deja stăpâneam oarecum limba. În momentul în care a aflat că nu citeam engleza în stele, ci făceam cursuri în privat, din pasiune, s-a supărat. În loc să se bucure de interesul vizibil pe care îl arătam la oră, mi-a făcut observație că nu ar trebui „să o iau înainte”, și îmi tăia cu pixul roșu orice cuvânt „avansat” pe care îl scriam în caiet sau îl foloseam în propoziții. Am întâlnit și dascăli care nu își predau deloc materia dacă știau că elevii fac deja pregătire cu altcineva. Pentru că de ce să te obosești să îți faci meseria atunci când poți să-i îndemni pe copii să arunce bani degeaba, de dragul unei ore libere în plus? Învățământul e gratuit și toată lumea are drepturi egale, vă mai amintiți? Ne mirăm de ce trăim în corupție, când cei care ar trebui să fie un model de comportament pentru copii sunt adepți ale acestor practici. Am cunoscut câteva exemple excepționale de cadre didactice care chiar stăteau după program pentru a lucra cu elevii, fie pentru performanță și olimpiade, fie pur și simplu pentru a clarifica nedumeririle. Înțeleg că nu toată lumea poate să acorde câteva ore de muncă în plus, pentru nimic în schimb. Și este perfect rezonabil. Dar este o diferență dintre profesorii care chiar acordă meditații pentru a îmbunătăți cunoștiințele unui elev, și cei care se folosesc de ele pentru a șantaja, a favoriza și a trata acru pe cei care nu și le permit sau pur și simplu au ales pe altcineva. Sincer niciun elev nu ar da bani sau n-ar alege o muncă în plus doar de drag, dacă nu ar apărea nevoia, imposibilitatea de a ține pasul cu cantitatea de informație. Revin la complexele și frustrările care nu ar trebui să existe și care previn existența unei dinamici profesor-elev sănătoase și productive. Revin la cultul personalității care se formează atunci când profesorul uită că e acolo pentru a educa și a forma generații, nu din alte scopuri. M-am săturat să aud de oameni care se plâng că tinerii aleg să plece în străinătate, cum m-am săturat și de cei care iau în derâdere celebra știre care atrage atenția în legătură cu analfabetismul funcțional, și multe altele. În loc să ne plângem și să ne întoarcem la viața noastră dintotdeauna, ce-ar fi să conștientizăm problema și să ne întrebăm dacă nu cumva noi suntem aceia care greșesc. Așa cum am menționat mai devreme, este un întreg sistem responsabil pentru toate mizeriile care se întâmplă în școală și în instituțiile de învățământ. Dar ce ar fi ca, pentru un moment, să ne călcăm puțin pe orgoliu, să ne analizăm și să reparăm o greșeală fundamentală care ar putea produce o schimbare majoră?

  • Un retelling modern al Luceafărului: „Viața invizibilă a lui Addie Larue”

    „Viața invizibilă a lui Addie Larue” sau cartea în care muritorii dansează cu nemuritorii într-un ritm lent de vis-realitate, dorințele rostite greșit nu se pot răscumpăra și cazi în agonie, iar speranțele se împletesc cu amintirile și uitarea. „Viața invizibilă a lui Addie Larue” de V. E. Schwab este o carte unică, excepțională și complexă. O cursă cu obstacole, la viteză maximă, fără centură de siguranță sau opriri. Ești aruncat în 2014, apoi pe autostrada amintirilor până în 1614. Înainte de acest roman am încercat să citesc seria „Culorile magiei” scrisă tot de V. E. Schwab și spun „am încercat” deoarece nu am căzut în mrejele cuvintelor, a personajelor și deciziile lor cum am făcut cu „Viața invizibilă a lui Addie Larue”. Nu este numai despre un pact, despre o fată care și-a vândut sufletul și despre întunericul care vrea să acapereze destine și creaturi disperate. Romanul evidențiază disperarea în fața morții, a nevoii de a fi iubit(ă) și de a nu fi uitat(ă). Ne dorim să lăsăm urme pe pământ, să contăm. Ne dorim să rămânem în memoria celor din jurul nostru. Nu toți suntem meniți să facem lucruri memorabile, magnifice pe pământ, dar ne dorim să vedem emoția revederii pe chipul celor dragi, nostalgia aducerilor aminte și dragostea ascunsă în amintiri. Poate suntem pur și simplu trecători, nefiind meniți spre efemeritate?! Suntem alcătuiți din lucruri (aparent) banale. Iluzii, momente, decizii, speranțe, emoții. Dar suntem definiți de timp și de amintiri. Numai prin amintiri reușim să ne ducem cât de aproape putem de nemurire. Dacă am putea, oare ce preț am fi dispuși să plătim pentru a nu fi uitați? O vei iubi pe Addie Larue încă de la primele pagini și când vei face cunoștință, fiecare din noi va regăsi asemănări în felul ei de a fi. Este umană, este exact ca fiecare din noi. Plină de temeri, de zbuciumuri interioare, de inocență și naivitate, de doruri și dorințe. Își caută, ca fiecare din noi locul într-o lume nemărginită, dar sufocantă, plină de reguli, de așteptări și de opreliști, în special din partea familiei ei. În anul 1614, Addie fuge să își salveze viața. Presată de mama ei să fie tot ce ea nu a fost în tinerețe, îi impune tinerei să se căsătorească cu un bărbat înstărit, care pentru Addie era respingător și rece. Ajunsă la pragul nebuniei se roagă pentru libertate. Însă nu cui îi trebuie. “The old gods may be great, but they are neither kind nor merciful. They are fickle, unsteady as moonlight on water, or shadows in a storm. If you insist on calling them, take heed: be careful what you ask for, be willing to pay the price.” She leans over Adeline, casting her in shadow. “And no matter how desperate or dire, never pray to the gods that answer after dark.” A folosit cuvintele greșit și a dat crâmpeie din sufletul ei. A cerut timp. Și pare că l-a primit. Dar nu are timp. Nu așa cum l-ar fi vrut ea. Trăiește într-o buclă hipnotică de promisiuni, minciuni și „ai un aer atemporal” (care nu este legat de condiții determinate de timp, de un moment istoric dat). Călătorește neîncetat și se îndepărtează tot mai mult de cine a fost și cine a vrut să fie, agățându-se de amintirile cu tatăl ei și meleagurile copilăriei si speranțe năruite. „Viața invizibilă a lui Addie Larue” este cartea pe care aș vrea să o citesc din nou ca și cum ar fi pentru prima oară. Addie voia să nu fie uitată, își dorea să existe cineva care să își poată aduce aminte de ea, să însemne ceva pentru cineva. Nu o recomand doar pentru că are personaje cu un caracter puternic, ce le vezi evoluția pe parcurs, ci și pentru faptul că în orice moment din an ai alege să o citești te va pune pe gânduri și te vei întreba: destinul ni-l facem noi sau viața noastră e deja scrisă? De ce ne dorim mai mult? De ce vrem să îi mulțumim pe cei din jur și să nu trăim pentru noi?

  • Optimism, amuzament, realitate. Ce altfel de filme am văzut Crăciunul acesta?

    Pentru cei mai mulți dintre noi, Crăciunul și Revelionul sunt perioadele vacanțelor, momente în care ne strângem în familie și între prieteni, vorbim și discutăm cât pentru tot restul anului. Iar când subiectele se epuizează sau discuțiile sunt mult prea complexe pentru a le putea face față, putem să facem alegerea înțeleaptă de a viziona un film (care, fie dacă ne-a plăcut sau nu, va da naștere la alte discuții). Îți propun 4 filme pe care le poți viziona în familie și care să te facă să realizezi că sărbătorile de iarnă nu înseamnă doar zăpadă și cadouri, ci și multe alte lucruri. 1. Julie și Julia (2009, regia Nora Ephron) Un film de comedie care are ca punct principal gastronomia poate că ne va face să credem că nu-i atât de greu să gătim și că, dacă ne dorim suficient de mult, putem să facem niște preparate excepționale. Julie (Amy Adams) și Julia (Meryl Streep) sunt două femei ale căror povești de viață se desfășoară în paralel și care au mai multe în comun decât ar fi crezut. Funcționara Julie Powell decide să încerce într-un an toate cele 524 de rețete din cartea de bucate a Juliei Child. Printre emoțiile și crizele de plâns și nervi, ea va reuși să își ducă planul la capăt și să demonstreze că pasiunea este cheia în orice dorință. În spatele aparențelor, „Julie și Julia” nu este un film adresat gurmanzilor, ci unul dedicat persoanelor care vor să observe cum e să îți găsești pasiunea și să lucrezi cu drag pentru a îți îndeplini scopul. 2. Terminalul (2004, regia Steven Spielberg) Ce ai face dacă ar trebui să locuiești în terminalul unui aeroport pentru o perioadă nedeterminată de timp, fără să fii pregătit de așa ceva? Poate că nu ți-a trecut niciodată asta prin cap, iar dacă întrebarea de mai sus te-a pus pe gânduri, îți recomand acest film. Cu Tom Hanks în rolul principal, interpretându-l pe Viktor Navorski, ecranizarea spune povestea unui bărbat din Europa de Est care își dorește să viziteze New York-ul și care ajuns în aeroport, constată că i-a expirat pașaportul. Drept urmare, el nu poate părăsi vama. Un film care inițial pare dramatic, inspirat dintr-un eveniment din viața reală, el se transformă pe alocuri într-o comedie, dar și într-o peliculă optimistă, care ne transmite că indiferent prin câte greutăți am trece, mereu există o cale de rezolvare, chiar dacă nu o vedem din prima. 3. Good Will Hunting (1997, regia Gus Van Sant) Filmul spune povestea lui Will (Matt Damon), un simplu băiat de serviciu în Universitatea MIT, în care, în spatele aparențelor, se ascunde o minte sclipitoare. Săptămânal, pe o tablă situată pe coridorul facultății, un profesor de matematică scrie câte o problemă dificilă care își așteaptă rezolvarea. Brusc, rezultatele corecte încep să fie scrise, însă nimeni nu își recunoaște contribuția și nimeni nu știe făptașul. Se dovedește că băiatul care spală pe jos este, de fapt, geniul, iar de aici se extind o grămadă de alte povești. Tânărul Will nu își va accepta inteligența, va ajunge să meargă la psiholog (rol interpretat într-un mod fabulos de Robin Williams) și va ajunge să cunoască dragostea. ”Good Will Hunting” a concurat la Premiile Oscar simultan cu ”Titanic” (regia James Cameron) și este un film demn de văzut datorită mesajului, dar și a actorilor. 4. Fanny și Alexander (1982, regia Ingmar Bergman) Un film color (precizez aceasta pentru că, la Bergman, firescul e reprezentat de alb-negru), “Fanny și Alexander” spune povestea unei familii văzută prin ochii a doi copii, frate și soră: o familie de origine suedeză de la începutul secolului XX, cu doi copii și o mamă văduvă, recăsătorită cu un bărbat dur. Ca toate filmele lui Bergman, și acesta are ca element central omul și psihologia umană; traumele sunt pretutindeni, la fel ca și fricile și neliniștile, iluzia unei familii perfecte. E un film care merită văzut de Crăciun datorită decorului și prezentării pregătirilor acestei sărbători, dar și datorită substratului psihologic. Totodată, dacă vrem să îl cunoaștem mai bine pe Bergman, acesta este momentul, întrucât ecranizarea conține și mici fragmente din viața regizorului.

  • Drumul către un zâmbet perfect. Cum arată viața cu aparat dentar la 20 de ani

    Care sunt etapele prin care trece o persoană care poartă aparat dentar și ce implică ele? De la viața dinaintea purtării lui, până la viața post aparat dentar. De la felul în care ne îmbrăcăm, la modul în care ne aranjăm părul și ne afișăm fizicul, zâmbetul este un indicator al încrederii în sine, dar și una dintre principalele trăsături pe care oamenii le observă atunci când interacționează cu noi. Drumul către un zâmbet perfect e plin cu „de toate”. De multe ori poate părea un proces anevoios și cu multe situații neașteptate, însă, pe cât de lung pare, pe atât de repede trece, iar rezultatul îți arată că a meritat fiecare moment în care te întrebai „la ce mi-a trebuit mie aparat dentar?”. „Dar mamă, mi-e rușine să zâmbesc…” Obișnuiam să fiu complexată de felul în care arătau dinții mei. De faptul că toți oamenii din jurul meu zâmbesc larg și râd „cu gura până la urechi”, iar eu nu știam cum să îmi mai ascund dinții atunci când vorbesc. Zâmbetul meu era acaparat de buzele mele, care încercau să îmi ascundă „defectul”. Aveam impresia că toată lumea vede ce defect ascund, când, de fapt, ideea asta era doar în mintea mea. Asta până când am reușit să fac o schimbare. Doi ani de zile am purtat aparat dentar, iar întreaga mea viață și percepție asupra propriei persoane s-au schimbat. Prin aceste rânduri, sunt aici să împărtășesc cu tine câteva lucruri pe care mi-aș fi dorit să le aud înainte de a începe un tratament ortodontic și să îți povestesc, pe scurt, ce înseamnă să porți un aparat dentar. Ultima noapte de incertitudine, întâia zi de schimbare Pentru mine, un zâmbet frumos a fost mereu pe lista de dorințe, iar la 20 de ani, am reușit să îmi îndeplinesc acest vis. Totul a început în vara lui 2019, când mi-am luat inima în dinți și am pășit pentru prima oară în cabinetul unui medic ortodont. Este important să găsești un medic în care să ai încredere, care să îți pună diagnosticul corect și să îți explice pașii și durata tratamentului pe care trebuie să îl urmezi. Înainte de montarea efectivă a aparatului dentar, acesta te va îndruma către medicul stomatolog, care îți va trata cariile, îți va curăța dantura sau va efectua orice altă intervenție care este necesară înainte de începerea tratamentului ortodontic. Cu un pas mai aproape de a zâmbi Indiferent de tipul de aparat dentar pe care l-ai ales și care ți-a fost recomandat de către medicul ortodont, primele zile sunt perioada în care te vei obișnui cu noul tău accesoriu. Este posibil să simți o presiune pe dinți sau să te incomodeze brackeții (acele pătrățele mici care sunt lipite pe dinți, prin care trece arcul/sârma), să vorbești puțin mai greu sau să mănânci cu dificultate, însă aceste lucruri sunt absolut normale și se vor ameliora pe zi ce trece, până când nu le vei mai simți deloc. Cel mai important lucru de care trebuie să ții cont este să ai mereu dinții curați. Deoarece aparatul dentar este mai greu de curățat, periatul dinților trebuie să fie realizat cu mare atenție și precizie și este necesar după fiecare masă, ca să nu se formeze carii de la eventualele resturi alimentare. Nu te speria! Chiar dacă la început sună deplasat să îți speli dinții de fiecare dată când mănânci, acest lucru va deveni un obicei după un timp și te vei simți ciudat dacă nu ți-ai curățat dinții după o masă. Atunci când ortodontul devine prietenul pe care îl vizitezi lunar De regulă, vei fi chemat la control în fiecare lună sau la o perioadă mai lungă, în funcție de cum stabilește medicul. Este foarte important să respecți programările și să nu le ratezi, deoarece o vizită pierdută la ortodont este egală cu prelungirea tratamentului. Un control obișnuit constă în schimbarea arcului (sârma care trece prin fiecare bracket), adăugarea elasticelor, catenelor (sunt ca niște elastice mici albe care înconjoară brakeții, folosite pentru a închide spațiile dintre dinți mai repede) sau a altor mici intervenții necesare tratamentului. De fiecare dată când medicul îți va schimba arcul este posibil să resimți o ușoară presiune asupra dinților, însă ea va dispărea după câteva zile. La un anumit punct, va trebui să porți și niște elastice speciale care te vor ajuta să îți corectezi mușcătura sau să închizi anumite spații. Ziua în care știi că totul a meritat După încheierea tratamentului ortodontic, urmează etapa contenției, care este cea mai importantă în menținerea rezultatului. Contenția poate fi fixă (retainer lipit pe spatele dinților de jos) sau mobilă (gutiera, care este o formă de plastic, transparentă, ce îți îmbracă dinții). Atunci când va considera că este momentul, medicul ortodont îți va îndepărta aparatul dentar, îți va curăța lipiciul de pe dinți, îți va lua amprentă pentru gutiere și în funcție de caz, îți va monta un retainer fix în spatele dinților de jos, pentru a-i menține în poziție corectă. Tipul de contenție este stabilit în funcție de problema pe care ai avut-o și în funcție de modul de lucru al medicului. Ca la fiecare etapă a purtării aparatului dentar, și aici este important să porți gutiera exact așa cum îți spune medicul ortodont, deoarece dinții tind să revină în poziția în care au stat înainte de îndreptarea lor. De asemenea, după ce îți vei îndepărta aparatul dentar, medicul te va mai chema la control, însă mult mai rar, o dată la câteva luni sau chiar anual, pentru a urmări menținerea rezultatului și starea gutierelor. Dincolo de un proces tehnic Aparatul dentar nu înseamnă doar partea tehnică despre care am vorbit până acum, ci include și un întreg proces emoțional. Datorită aparatului dentar, viața mea s-a schimbat dintr-una încărcată de reticență, într-una plină de zâmbete. Oricât de clișeic sună ultima frază, în momentul în care schimbările asupra zâmbetului tău sunt vizibile, parcă nu îți vine să crezi că lucrul acesta e real. Astfel, treci printr-o serie de emoții: de la mirarea că dinții tăi se pot mișca atât de repede și zâmbetul tău începe să capete forma pe care mereu ți-ai dorit-o, la extazul legat de momentul în care o să vezi rezultatul pentru care tu și medicul tău ați muncit mai bine de un an de zile. În cei doi ani în care am purtat aparatul dentar am trecut prin diverse stări, de la teama de necunoscut, la entuziasmul că fac o schimbare benefică pentru mine. Purtarea aparatului nu a avut efect doar asupra aspectului meu fizic, ci mi-a oferit o nouă perspectivă față de încrederea în propria mea persoană. Dacă la început îmi era rușine să zâmbesc, în momentul în care mi-am văzut dinții drepți am avut parte de cea mai mare doză de încredere în sine pe care am cunoscut-o până în acel moment. Faptul că puteam zâmbi fără să mă tem de părerile celorlalți și chiar de propria percepție asupra zâmbetului meu, a scos la iveală încrederea în sine pe care mereu am căutat-o. Și nu o vedeam și simțeam doar eu, ea era observată și de oamenii din jurul meu. Just do it! Câteva gânduri de final Viața cu aparatul dentar poate fi o provocare, un parcurs mai mult sau mai puțin dureros, și un proces în care trebuie să investești timp, bani, răbdare, seriozitate și responsabilitate. Ca orice început, și startul unui tratament ortodontic poate părea confuz sau temător, însă rezultatul merită îndurarea și așteptarea. Până la urmă, aparatul dentar poate fi o modalitate de a ieși din zona de confort și de a lucra cu și pentru tine. Te va ajuta să capeți responsabilitate și încredere în tine atunci când vei zâmbi și îi vei „contagia” pe oamenii din jurul tău cu noul tău zâmbet.

  • Cum a fost să merg pentru prima dată la UNTOLD. Ghid pentru începători

    Nu știu nici eu să vă spun exact cum am făcut una ca asta dar, printr-o serie de circumstanțe cât se poate de fericite, am reușit să ajung la Untold fix în ultima mea vară de liceu. În 2022 va trebui să mă distrez doar cu bacul, dar în 2021 am avut ocazia să mă duc la primul meu festival. Cum nu accept jumătăți de măsură, am ignorat Summer Well-ul (care era mult mai aproape de casă) și m-am cărat cu trenul până în Cluj, arzând de nerăbdare să petrec încontinuu timp de patru zile. Săptămânile ce au precedat plecarea au trecut repede: alege-ți ținute, verifică-ți actele, cumpără sclipici etcetera, etcetera. Vorbeam în fiecare zi cu prietena mea, singura dintre noi care mai fusese vreodată la un festival (Neversea 2019), discutând non-stop despre cât de nerăbdătoare și bucuroase eram să mergem la Untold. Urma să fie aventura vieții noastre: cinci zile în capătul opus al țării, departe de părinți, stres și școală. Nu ne făcuserăm decât un singur plan: să ne distrăm mai tare ca niciodată. Am avut mare noroc că, din cinci câți eram, unul dintre noi știa cât de cât cum merge treaba la festivaluri. Odată intrat acolo, ești pe cu totul altă lume, separată complet de orașul ce o înconjoară. „Regulile” de festival le înveți pe parcurs, străbătând de zeci de ori aceeași bucată de alee până găsești iar scena sau cheltuind prea mulți bani pe chestii inutile. Sfaturi profesioniste nu am, dar am de povestit cea mai tare experiență pe care am avut-o în viața mea, care vine la pachet și cu niște „secrete” de festival. Nu promit nimic, decât că o să vă distrați. Să începem, așadar, cu începutul: biletele. Ca la orice festival care se respectă, prețurile erau exorbitante, dar s-a întâmplat să am noroc. Am fost fericita posesoare a unui bilet pentru ediția 2020 a Neversea-ului, bilet care, în contextul pandemiei, a fost transformat în unul care putea fi utilizat până în 2022. În august, echipa Untold a avut o ofertă de nerefuzat: îți puteai schimba biletul de Neversea pentru un General Access Pass la Untold, tu plătind doar 100 de lei în plus. Per total, am dat vreo 650 de lei pe 4 zile de distracție la Cluj. Am zis bogdaproste, iar eu și alți 4 prieteni ne-am schimbat biletele și ne-am pregătit de aventură. A urmat adevăratul chin: găsirea unei cazări în mai puțin de o lună, Untoldul începând pe 9 septembrie. Al doilea chin a fost ca acea cazare să nu ne coste 2000 de lei pe noapte, așa cum se obișnuiește în Cluj în acea perioadă. Din fericire, s-a întâmplat să avem mare noroc și aici, plus că prietena mea era deja expertă în vânătoarea de cazări și oferte. Secretul este să nu cauți niciodată cazări în oraș, ci în una din numeroasele comune din jur care, pe lângă faptul că sunt curate și de bun-simț, dispun (în mare parte) de autobuze care te lasă foarte aproape de Cluj Arena. Drumul cu mașina este încă și mai scurt, dar trafic există în permanență, așa că pregătiți-vă să îl îndurați cu multă răbdare. Pe Booking și Airbnb nu am avut prea mare noroc, dar grupul Untold de pe Facebook a fost o adevărată mină de aur. După câteva negocieri eșuate (nu uitați să întrebați de eventualele avansuri și garanții!), am găsit un domn care ne-a închiriat pe 5 nopți un apartament nou, bine echipat (inclusiv cu făină, condimente și nelipsitul mălai) și amplasat la vreo 5 minute distanță de un Penny la numai 500 de lei pe noapte. M-ați auzit bine: 500 de lei pe noapte, 5 nopți, 5 persoane. În timpul Untoldului. Buna noastră gazdă ne-a condus chiar de la și până la gară pe gratis, ca să nu ne chinuim cu bagajele. Am zis iar bogdaproste și am sărit pe cazarea aceea mai ceva ca lupii la vânătoare. Parcă ne pusese Dumnezeu mâna-n cap: asemenea noroc nu mai văzusem niciodată. Având în vedere că am stat o noapte în plus, am avut la dispoziție o zi întreagă pentru a vizita Clujul. Până acum, totul bine. Următoarea provocare: obținerea brățărilor de acces. După ce ne-am învârtit vreo 20 de minute în zonă (în parte din cauza lipsei noastre de orientare, dar și a faptului că parcul care înconjoară Cluj Arena este uriaș) am găsit cozile pentru brățări. Casele se deschideau abia la 14, dar la 13:20 erau deja câte 100 de oameni pe fiecare latură. Procesul propriu-zis e simplu: ți se scanează codul de pe biletul primit pe email, ți se verifică actul de identitate și certificatul de vaccinare sau de testare rapidă (care trebuia făcută o dată la 2 zile) și ți se pun brățările. Aici am avut iar noroc: după ce am întrebat din voluntar în voluntar (parcul este plin de ei), am descoperit că noi, cei cu bilete de Neversea schimbate pentru Untold, trebuia să fim verificați într-un alt loc, numit Resolution Point care, de obicei, este destinat plângerilor sau schimbărilor de brățări defectuoase. Teoretic, el tot la 14 se deschidea, dar m-am strecurat în cort, am vorbit cu niște voluntari liberi de-acolo și, după vreo 10-15 minute de verificări, ni s-au dat brățările și aia a fost. La ora 13:50 ieșeam triumfătoare din parc, uitându-mă cu mândrie la cozile care între timp, se făcuseră de două ori mai lungi. Victorie! Artiștii încep să cânte pe scenele Untold încă de la ora 15 în fiecare zi, dar adevărat distracție începe pe la orele 19-20. Uitați-vă din timp pe aplicația Untold – (care, în afară de a vedea programul, e cam inutilă) ca să vedeți toți artiștii pe care ați vrea să-i vedeți în acea zi, ca să aveți o oarecare direcție când ajungeți acolo. Nu-i musai să vă respectați planul: există zeci de standuri și scene care mai mult ca sigur vă vor răpi atenția, așa că explorați în voie! Singura „regulă” este următoarea: la cei mai importanți artiști de pe Main Stage (cum ar fi Steve Aoki, David Guetta și Martin Garrix) veniți cu cel puțin 20 de minute înainte dacă vreți să prindeți un loc bun. E posibil ca acele 20-30 de minute să pară interminabile, dar nu veți regreta pauza: picioarele voastre se vor simți mult mai bine dacă le lăsați să se relaxeze înainte să le supuneți unei sesiuni de dans riguroase. Ziua 1 Prima zi (sau mai degrabă noapte) a început pentru mine cu Delia, care a cântat pe la ora 20. Ca întotdeauna, vocea ei a fost perfectă, așa încât la final ardeam de nerăbdare să vedem următorii artiști. Am mai avut ceva de așteptat înainte să îi ascultăm pe faimoșii DJ ai Untoldului (care în seara aceea erau Tujamo, DJ Snake și Steve Aoki), căci după Delia urma momentul mult așteptat al lui Tyga. Deși nu am stat niciodată să-i ascult în detaliu muzica, eram încântată să îl văd live, iar așteptările grupului nostru erau ridicate. După un intro lung cât o eternitate (parcă nu știau cum să mai tragă de timp), a venit și Tyga. Primele melodii au făcut imediat atmosferă (contrar tuturor articolelor care se plângeau de lipsa de entuziasm a publicului român), dar a existat un mic detaliu amuzant: după absolut fiecare melodie, stimabilul Tyga se oprea să ne întrebe dacă ne distrăm (ne distram), cerea să fie închise luminile de pe scenă (de ce, nu știu) și ne ruga politicos să „put our motherfucking hands up” (accent pe „motherfucking”). Ce era să facem? Ne supuneam, și de fiecare dată când auzeam cuvântul „motherfucking”, muream de râs. A fost un început bun, deși poate nu cel mai memorabil. Adevăratul început al serii a fost Dj Tujamo. Nu auzisem prea multe despre el, dar am decis să rămânem și n-am regretat deloc decizia. A mixat timp de aproape 2 ore, iar noi nu ne-am plictisit nicio secundă. Melodiile curgeau una după alta, iar atmosfera, deși mai relaxată față de cea „clasică” de Untold, era perfectă pentru orice amator de distracție nocturnă. A urmat o scurtă pauză pentru mâncare (de altfel delicioasă și la prețuri mai mult decât decente) și picioare, după care ne-am îndreptat către o scenă secundară, Alchemy, aflată lângă arenă. Muzica se schimba destul de des pe-acolo, noi nimerind în mijlocul unui moment de tehno intens. Cel mai bun mod de a descrie atmosfera de acolo ar fi, în cuvintele unui prieten, „terapie gratis”. Recomand din toată inima să dansați (sau, mai bine spus, să vă mișcați corpul în direcții vag definite fără să țineți seamă de concepte irelevante precum timpul și spațiul) pe astfel de muzică cel puțin o dată în viață. O să vă simțiți instant mult mai bine. Plus, a fost antidotul perfect împotriva frigului care ne amenința ținutele văratice, nepotrivite celor 12 grade ale nopții clujene. După ce ne-am frânt toate oasele din corp, am revenit la Main Stage ca să-l vedem pe DJ Snake. A avut un moment ceva mai scurt, dar nu a dezamăgit: Untoldul s-a transformat pe loc într-un mare rave cu ocazionale accente sentimentale. După ce amețești dând din cap 5 minute încontinuu, merge numai bine să-ți îmbrățișezi prietenii cu „Let Me Love You” pe fundal. Momentul culminant al nopții (și ultimul la care am fost în acea zi) a fost, bineînțeles, cel al inegalabilului Steve Aoki. Lumea venise pregătită: vedeai pretutindeni tot felul de semne și steaguri cu sloganul: „cake me!”. Dar până la faimosul lui desert, Aoki a făcut atmosferă în cel mai incredibil mod posibil. Melodiile se succedau fără niciun fel de întrerupere, mulțimea era pe val și nimic nu te-ar fi putut trezi din euforia pură a celor două ore în care s-a aflat pe scenă. Și fiindcă mă aflam fix în dreptul unuia dintre cele doua ecrane uriașe de lângă scenă, nu mă pot abține să nu fac următoarea observație: echipa lui Steve Aoki are umor. Printre nelipsitele animații din timpul momentului fiecărui artist s-au numărat și Aoki pe post de soare (nu, nu glumesc) și în postura lui Jack și Rose (simultan!), atmosfera fiind completată de un remix cât se poate de emoționant pentru „My Heart Will Go On”. Totuși, adevărata surpriză a fost mica lui colaborare cu Delia pentru o versiune absolut fantastică a melodiei „Bella Ciao”. Un moment complet neașteptat, însă de impact: nu ne închipuiam că aveam să mai auzim vreodată o tăcere atât de puternică chiar în inima Untoldului, o mulțime atât de nemișcată în fața unei scene cu doar două persoane în mijlocul ei, scenă flancată de un lung șir de figuri mascate în salopete roșii, ce stăteau încremenite drept în fața publicului. Am tot vorbit de atmosferă și de faimosul „vibe” de festival, dar nimic nu s-a putut compara cu solemnitatea și bucuria mută a acestui moment. M-a convins să mă uit și eu la „La Casa de Papel”. Acesta, dragi cititori, a fost Steve Aoki. Revenim la programul obișnuit. Aș vrea să mă laud că la finalul nopții (mai precis ora 3-4 dimineața) eram plină de adrenalină și abia așteptam să mă prindă răsăritul dansând și râzând, dar n-a fost chiar așa. M-am întors la cazare ruptă de oboseală, somn, draci, tot ce se putea. Motivul (și totodată prima regulă a festivalurilor, pe care am ignorat-o complet în acea noapte) a fost unul simplu: nu-mi împărțisem prea bine energia și, evident, picasem. Am ținut minte lecția și am mers tot înainte. Ziua 2 A doua zi, după vreo 6 ore bune de somn și un mic dejun servit la ora prânzului, ne simțeam pregătiți să ne confruntăm iar cu minunățiile Untoldului. Am ajuns pe la 19, dar, în lipsa unor artiști mai interesanți, ne-am decis să explorăm puțin zona. Dacă veniți la festival doar ca să ascultați muzica și după să plecați acasă, faceți o mare greșeală. Chiar nu aveai cum să te plictisești, decât dacă îți era poate prea lene să bați cărările Untoldului timp de câteva ore. De la Armata Română (cu recrutări incluse) la simulatoare de mers pe Lună, găsești un stand pentru absolut orice. Pentru amatorii de cheltuială recomand micile magazine de bijuterii și haine și, dacă dorești să obții un look clasic de festival, poți vizita și „coafoarele” din zonă, unde ai șansa să ți se facă fel și fel de împletituri completate, bineînțeles, cu șuvițe în toate culorile și ceva sclipici. Poți încerca asta acasă, cu accesorii de pe Aliexpress, dar cine știe, poate nu știai ce să faci cu ăia 150 de lei uitați prin buzunare. Nu e ca și cum îți poți plăti mâncarea pe vreo 3 zile de festival cu ei în loc să-ți împletești părul. Pe lângă acestea, ai și destule locuri unde poți primi câte ceva gratis. Noi, în calitate de români care se respectă, am luat în vizor câteva: napolitane Eti împărțite lângă intrare (care, chiar și în lipsa unei sponsorizări, vă jur că au fost delicioase), mici (sau mai degrabă medii) pungi de Chio date drept premiu pentru cățărarea pe un perete de escaladă destul de dificil și chiar o borsetă verde neon în schimbul completării unui formular online. Dacă știți ce-i bine pentru voi, luați-o și ignorați culoarea. N-ai cum să supraviețuiești la festival fără să ai o borsetă sau fără să acaparezi complet buzunarele cuiva. Am stat pe unde am apucat până să vină Martin Garrix la Main Stage, unde ne-am dus cu 15 minute înainte și tot n-am prins loc în față, la baricadă. Ne-am pus deci într-o margine, unde aveam loc să dansăm cum voiam. Am început, și nu ne-am mai oprit. Nu exagerez deloc când spun că a fost o oră și jumătate de rai. Ne-am uscat gâturile țipând alături de întreaga arenă la început, căci cine n-ar țipa dacă l-ar avea în față pe unul dintre cei mai buni DJ ai lumii. Am dansat până nu mi-am mai simțit picioarele, și tot nu m-am oprit. Funcționam pe adrenalină pură: nu mai era nimic pe lume în afară de mine, muzică și luminile orbitoare care izbucneau din când în când în față scenei, făcând noaptea să pară zi în cel mai frumos și violent mod posibil. Săream pe ritmul muzicii, nepăsătoare de lumea din jurul meu și de durerea care începea să îmi muște gambele. A fost ca un vis, cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată. Aveam momente în care simțeam că mă uitam la mine în reluare, cu o melodie boemă pe fundal, întocmai tuturor filmelor despre adolescență la care mă uitasem atâția ani. Așadar, asta însemna să fii tânăr. Eram pe altă lume, și nu mai voiam să mă întorc. Spre final, când am auzit cunoscutul ritm de la „Animals”, m-am trezit brusc la viață. Știam că în curând, totul se va termina, și nu puteam să-mi dau seama dacă ar trebui sa mă întristez sau să mă bucur ca îmi voi odihni în sfârșit creierul zdruncinat. Ultimele minute au fost ireal de perfecte. Parcă îmi venea să plâng, dar parcă nu voiam să stric un moment atât de frumos pentru niște amărâte de lacrimi. Ultimele artificii, ultima melodie, ultimele țipete și aplauze din partea mulțimii care, fără îndoială, încă nu se săturase. Am plecat de acolo ca în transă. Așa s-a încheiat cea mai bună oră și jumătate a vieții mele. Mulțumim, Martin Garrix. Am luat o pauză, ne-am învârtit puțin pe la câteva scene, încercând să nu înghețăm (lucru pe care, de altfel, îl meritam din plin: nu mă obligase nimeni să-mi iau pantaloni scurți și maieu pe cele 10-12 grade Celsius ale nopții clujene). Ne-am hotărât să ne oprim și pe la Nostalgia, să vedem și noi care e treaba. Spre surprinderea noastră, zona era complet plină. Nu se punea problema să mai găsim un loc cu vedere la scenă, așa că ne-am mulțumit iar cu o margine și ne-am pus îndată pe dansat. N-aveam noi chiar cei douăzeci și ceva de ani necesari prezenței unei nostalgii adevărate pentru melodiile puse, dar se pare ca eram la curent cu trendurile trecutului, căci am știut aproape toate cântecele și, prin urmare, ne-am distrat de minune. După Martin Garrix, îmi doream așa de tare să dansez încât mi-am ignorat înadins picioarele suferinde și oboseala care începea să-mi dea târcoale. Fix înainte să plecăm, ne-am oprit puțin la „sala de clasă” din marginea scenei ca să ascultăm o ultima melodie. Din păcate, băncile erau toate ocupate de oameni care scriau de zor pe ele și în caietele așezate cu grijă în fața lor. Am apucat totuși să ne uităm în catalog și, din fericire, am descoperit că nu aveam nicio absență. Printr-un (alt) noroc chior, am zărit un cuplu cu tricouri luminoase cu sigla Untold, și nu m-am putut abține să nu mă interesez de ele. Mi s-a spus că prinseseră ultimele bucăți, dar cel mai bine ne ducem să întrebăm la magazinul de merch de lângă, poate mai prindem unele. Cum am auzit de oferte, am zburat la chioșc și am întrebat ce alte minuni mai au la preț redus, căci era final de zi (în limbaj de Untold, 4 dimineața) și rafturile trebuiau golite. După ce am analizat vreo 5-6 tricouri reduse, brățări cu lumini și aripioare de zână cu luminițe, am ales niște polo-uri negre brodate cu sigla Untold. Prețul? 20 de lei bucata, în contextul în care fuseseră cam 70 înainte. Așadar, mulțumiri speciale doamnei și domnului de la Nostalgia: ați ajutat două fete de liceu să-și facă rost de o amintire fără să-și golească buzunarele. Concluzia e simplă: dacă întrebi, găsești de toate la orele târzii ale nopții, când oamenii vor doar să scape de orice marfă le mai rămâne în plus. Am zis iar bogdaproste și, cu sacoșele în mână, ne-am chemat un Bolt să plecăm acasă. Ziua a doua, încheiată (de data asta fără draci și oboseală). Ziua 3 Deși timp de două nopți dormiserăm maximum 6 ore numărate de la răsăritul soarelui încolo, încă nu eram prea extenuați. Dacă bagi două cafele pe zi (una la trezire și alta înainte de plecare), poți face orice. Așadar, ne-am îmbrăcat pe la ora 19 și am pornit iar la drum, de data asta cu traseul bine învățat. Ne simțeam deja clujeni, ce să mai. Inițial, voiam să îi prindem pe Subcarpați, dar, ca în fiecare zi în care ne-am propus să facem ceva la timp, am întârziat. Pe când ei cântau maneaua Oțelul Galați, noi ne cumpăram gumă de la un magazin de pe o străduță obscură. Ce să faci: în viață nu le poți avea pe toate. Dar tot ne-am ofticat că am ratat Oțelul Galați. A treia noapte ar fi trebuit să-i aibă pe Dimitri Vegas&Like Mike, dar am aflat în autobuz că momentul lor se anulase. Ne-am refăcut rapid programul, care îl includea acum pe David Guetta, și duși am fost. Până la Guetta, ne-am oprit pentru câteva melodii de la The Script, iar apoi am rămas și la Lost Frequencies. Oricât de mult îl iubeam pe Lost Frequencies, parcă ne era milă să plecăm de acolo, Lost Frequencies a fost, mai întâi de toate, cel care a adus Untoldului o mică bucată de Neversea. Nu îi pot descrie stilul în cine știe ce termeni tehnici, dar pot spune că m-am simțit iar ca la începutul vacanței, râzând pe nisip cu prietenii mei și înotând în mare până când simțeam că soarele încerca să ardă totul împrejurul meu. Pentru prima oară, cheful de dans îmi pierise. Pur și simplu îmi doream ca vara să nu se termine niciodată. Din păcate, timpul nu m-a ascultat și n-a stat în loc: momentul s-a terminat, scena a rămas pustie iar noi am plecat să mâncăm rapid ceva înainte de David Guetta. Am ajuns cu vreo 15 minute înainte de moment, și ne-am îndreptat spre locul nostru obișnuit de petrecere: partea din față din stânga scenei. Arena era deja plină dar, după câteva manevre abile, ne-am recuperat vechiul loc, ne-am așezat jachetele și sticlele lângă baricade și am așteptat. După momentul lui Martin Garrix din ziua precedentă, standardele noastre erau ridicate, așa că David Guetta ar fi făcut bine să ne dezamăgească, mai ales că ne luptaserăm din greu să ne recuperăm spațiul de lângă scenă. A început cu niște melodii mai liniștite (sau mai degrabă cât de „liniștite” se poate la Untold), ca să nu se sperie lumea de melodiile de rave care urmau. Toate mâinile în aer, oameni sărind fără oprire, reflectoare la maxim și artificii din plin. În acele momente, scena Untold merita pe deplin titlul de cea de-a opta minune a lumii moderne. Flăcările ce împrejmuiau din când în când scena ne ardeau fețele deja încălzite, dar nu conta. Când sunt sub 10 grade afară și tu ești în haine de vară, ca să arăți bine în pozele pentru Instagram, dansezi. Dansezi, și nu te mai oprești. Nu-ți place remixul ăsta sau melodia cealaltă? Taci și dansezi în continuare, că trece. Era ceva electric în aer: nu știai cum să te mai oprești. Și brusc, a urmat „Titanium”. Dacă nu ați fost niciodată într-o arenă uriașă plină de oameni care cântă și strigă în cor, de parcă acea melodie este ultima de care se vor bucura vreodată, nu ai trăit cu adevărat. Reflectoarele puternice, care scăldau arena în lumină ca în mijlocul celei mai însorite zi de vară. DJ-ul din fața noastră, care oprește muzica și își întinde brațele spre mulțime. Noi, strigând din toată inima unicul vers pe care, chiar dacă urăști melodia cu o pasiune, n-ai cum să nu-l ști: „I am titanium”. Este cu totul altă lume, și nu durează decât câteva secunde. Puțină muzică, și iar e rândul nostru să strigăm. Alte câteva secunde de strigăte pline de pasiune, și s-a terminat. Te uiți buimac în jur și parcă nu-ți vine să crezi că, în loc să se oprească și să te lase să-l savurezi, timpul continuă să curgă în valuri bogate prin tine. O imagine cât o mie de cuvinte și secunde cât o eternitate în paradis: acesta a fost pentru mine David Guetta. După o scurtă pauză care, datorită energiei date de cafea și mâncare, a durat mai puțin de 20 de minute, ne-am îndreptat către destinația noastră finală: Nostalgia. Nu știam asta pe atunci, dar orele petrecute acolo urmau să fie printre cele mai frumoase și memorabile din întregul festival. S-a dovedit că nu aveam nevoie de cine știe ce DJ faimoși, lumini extravagante sau pirotehnică. Ne era de ajuns un colț de iarbă, câțiva tovarăși noi și muzica noastră preferată: Nostalgia ne-a devenit imediat dragă. Ca în orice altă noapte, era deja plin de lume, noi fiind iar nevoiți să ne înghesuim într-un colț al scenei. N-a mai contat: fiecare melodie ne umplea inima de amintiri dragi, fie ele vechi sau noi. Dansam din tot sufletul, căci nu aveai cum să nu te bucuri de o atmosferă așa frumoasă, de atâta voie bună, de atâția oameni dragi în jurul tău. Ne era dor de puțină tradiție așa că, în lipsa unei populare vârtoase, am încins o horă pe AC/DC și ne-am învârtit până am amețit în lumina slabă, înconjurați de zeci de curioși care se minunau de inițiativa noastră. Nu ne-am oprit acolo: cum am auzit „Coton Eye Joe”, am încropit rapid o linie de dans, înghesuindu-ne micul tunel uman printre copacii și bordurile ce împrejmuiau zona. De data asta, n-am dus lipsă de parteneri: ni s-au alăturat și alte câteva perechi de dansatori abandonați probabil de grupul lor în acel colț uitat al Nostalgiei. Așa a trecut pe lângă noi noaptea: în pași de dans, valsuri, latino, orice ne pofteau inimile noastre zburdalnice, doritoare de zâmbete și bucurii. Ceasul a fost dat rapid uitării, iar oboseala nu a îndrăznit să se cuibărească în trupurile noastre până când, din întâmplare poate, ne-am uitat la oră: 5:30 dimineață. Pierdusem aproape toată noaptea, iar acum răsăritul soarelui aștepta să ne însoțească acasă. În ciuda lipsei noastre de somn, tot nu obosiserăm, dar am decis să ne întoarcem. Scânteia din noi nu se stinsese: încă mai voiam să petrecem. Astfel, am ajuns la un compromis. În loc să mergem civilizat spre ieșire, să o facem în pași de dans. Și ce altă „coregrafie” să ne alegem, dacă nu „Pamporea”, care ne este atât de dragă mie și bunei mele prietene care, fără prea multe vorbe sau explicații, m-a luat de umeri și a dansat cu mine până nu am mai putut să înaintăm un pas. Puținii oameni răsfirați pe canapelele golașe de lângă poteci se uitau stupefiați la noi, dar noi mergeam mai departe. Ne-am oprit abia lângă Cluj Arena, nevoite să ne așteptăm un prieten. Aleile pline de confetti și praf începeau deja să fie măturate și aranjate, dar noi încă nu ne săturaserăm. Am încins pe loc și un Meneaito, de data asta sub ochii încă și mai stupefiați ai prietenilor noștri, care nu voiau decât să se întoarcă acasă. În final, ne-am îndreptat spre stația de autobuz, oboseala începând în sfârșit să ne ia în stăpânire corpurile. Ne-am așezat pe bordură, așteptând fără niciun chef autobuzul și uitându-ne neîncrezători la soarele care începuse în sfârșit să răsară. Ne priveam cu ochi noi în acea lumină slabă, timidă chiar, înghesuiți toți sub același cer de acuarelă, clipele de fericire din acea seară jucându-se neîncetat în mințile noastre. Eram complet lipsiți de vlagă, dar mai bucuroși ca niciodată. Eu, una, știam un lucru: că nu voi putea să uit nici în o sută de ani acea noapte. Va fi păstrată în inima mea pe vecie, ascunsă de toți, ca numai eu să mă pot bucura de ea. Poate că sunt puțin egoistă, dar mi-ar fi greu să explic cu adevărat cât de tare m-am îndrăgostit de lumea din jurul meu în acea dimineață. Prin urmare, o să închei aici, căci a venit momentul să vorbesc și despre Ultima Zi La Untold. Pentru noi, și ultima zi de vacanță de liceu, lipsită de griji și examene. Un ultim moment de perfecțiune pură, care a adus la fel de multe zâmbete cât a adus lacrimi de tristețe. Ziua 4 Deși a patra noapte nu a fost neapărat lipsită de artiști buni, ne-am petrecut timpul în afara Main Stage-ului, mai precis fix lângă el, pe o bucată de alee ce servea drept dancefloor pentru „DJ-ul necunoscut - cel mai faimos DJ de care nu ai auzit niciodată”, dacă e să ne luăm după semnul de deasupra lui. Acolo, distracție mare. În caz că vrei să asculți absolut toate melodiile bune din perioada 2005-2017, aici e locul tău. De la Alex Velea și BUG Mafia până la Sia, Jennifer Lopez și Shakira, toată muzica ultimelor decenii era acolo, lângă una dintre intrările în Cluj Arena. Încă de la orele 20-21, locul era în permanență plin, și încă plin cu toate națiile posibile care ajunseseră la Untold, de la francezi, unguri și italieni, până la marocani și israeliți. Devenise încă din prima seară unul dintre locurile noastre favorite, dar adevărata distracție a fost chiar în ultima zi. Micul spațiu din fața intrării în arenă era plin ochi cu oameni, mai ceva decât la orice scenă oficială. Cercurile de dans se legau și se dezlegau imediat, iar lumea cânta și scanda fericită pe absolut orice melodie, căci toate erau bune. Până și zecile de străini amestecați printre noi strigau din tot sufletul pe BUG Mafia, căci n-aveai cum să nu-ți dorești să fii parte din spectacol. Dacă nu aveai versuri, săreai în cerc cu orice persoană găseai lângă tine. Nu-ți lua mai mult de un minut să îți creezi un cerc de dans plin cu lume și cu voie bună. Am avut până și câteva bătălii serioase de dans, căci marocanii care ne strânseseră în cerc nu ratau nicio ocazie să-și arate talentul la dans în fața tuturor. Așa oameni nu mai văzusem: ne-au stors de vlagă, dar am plecat de acolo mai fericiți ca niciodată, la pachet cu o nouă fascinație pentru stilul de viață din Maroc. După o scurtă pauză de cartofi prăjiți, ne-am îndreptat în sfârșit către Main Stage ca să-l prindem pe Afrojack. Ca întotdeauna, muzica a fost excelentă (deși am auzit pentru a treia oară un remix de la “Sweet Dreams”), dar parcă ne slăbise entuziasmul. Știam că sfârșitul era aproape: urma să plecăm pe la 3, căci următoarea zi trebuia să prindem trenul de ora 10. Am dansat, am țipat, ne-am luat în brațe și, pe la miezul nopții, ne-am suit în tribune ca să putem urmări mai bine ceremonia de închidere. Cumva, am reușit să mă pierd de ai mei, așa că m-am așezat cuminte la balustradă și m-am pregătit de spectacol. Mai văzusem câteva focuri de artificii în zilele trecute, însă amintirea lor a pălit imediat în fața acestui ultim tribut adus nouă, miilor de petrecăreți. Nu au mai fost nici momente de dans, nici tobe, dar fiecare cuvânt rostit de vocea tunătoare, ce răsuna în întreaga arenă și îmi umplea ochii de lacrimi care refuzau să curgă, îmi vibra în timpane și în inimă. O ceremonie în adevăratul cuvântului: lungul mesaj avea o cadență de incantație magică, menită poate să ne închidă pentru totdeauna în arenă, într-o petrecere fără sfârșit. Și în sfârșit, o ultimă vorbă: “Untolders! Until next year…”Iar brusc, cerul a explodat. Noaptea a pălit într-o clipită, înghițită de lumini vioaie care doreau parcă să ne înveselească în aceste ultime ore. Oriunde ai fi, artificiile sunt cât se poate de impresionante, dar aici, în inima Clujului, nu le vedeai doar cu ochii, ci le simțeai cu inima, încercând din răsputeri să-ți întipărești în suflet întreaga splendoare a Untoldului, zile întregi de distracție, prietenie și ore pierdute, toate adunate într-un singur moment: acum. Dintr-o dată, cerul a încremenit. Noaptea a luat iar lumea în stăpânire, iar eu am rămas buimacă. Reflectoarele albe, orbitoare au umplut îndată arena, lumea fugind imediat din lumina lor, speriați parcă de puterea ei, întocmai unor petrecăreți care, văzând răsăritul neprevăzut al soarelui, închid ochii și se întorc sub plapumă, departe de ziua umplută de obligații și stres. M-am trezit brusc la viață: Untoldul se terminase, noi urmam să plecăm acasă în vreo opt ore, iar vacanța se terminase și ea. Pentru creierul meu (care funcționa exclusiv pe cafea și 5 ore de somn), aveam prea multe gânduri de gândit, așa că le-am lăsat în pace. M-am hotărât să îmi deplâng situația în tren, așa că am pornit mai departe. Grație unui mic cadou din partea unui prieten, am avut ocazia să mă dau în roata de lângă arenă, și sunt extrem de fericită să vă anunț că a fost o mare dezamăgire! Sigur, dacă ți-e frică de înălțimi nu prea înalte, poate fi o aventură, dar și aceea fără recompense, căci priveliștea lasă de dorit. Văd lucruri mai frumoase de la mine la geam, și nici nu mă costă 30 de lei să mă uit la ele. Ia-ți mai bine o cafea și o clătită de banii aceia, pentru că efectul e același ca al răului de înălțime: îți crește pulsul numai când vezi coada la care trebuie să aștepți pentru un amărât de espresso pe care, în cazul meu, am reușit să îl vărs pe jumătate printr-un scurt și nefericit gest dramatic. Astfel, sătulă de peisajele încântătoare pe care nu avusesem ocazia să le văd din roată, mi-am luat rămas-bun de la Main Stage și m-am îndreptat spre Nostalgia, sperând să mai prind puțină muzică bună până să plec. Am dansat și ne-am distrat vreo jumătate de oră, dar parcă lucrurile nu mergeau la fel. Brusc, eram cu toții obosiți, puțin triști și cu gândul la plecare. În ciuda zgomotului dimprejur, noaptea era tăcută. Ne-am așezat sub niște copaci și am mai încercat să tragem de timp, povestindu-ne tot felul de lucruri în încercarea de a prelungi cumva Untoldul. Nu a mers: la ora 3 dimineața am ieșit pentru ultima oară din festival și ne-am îndreptat spre casă. Trezirea urma să fie la ora 7, iar trenul pleca la 10. În ciuda numeroaselor alarme care s-au chinuit vreo 10 minute să ne trezească, noi tot nu ne-am trezit. Cu vreo 20 de minute înainte să vină mașina care urma să ne ducă la gară, totul era haos: eu alergam de colo-colo încercând să îmi găsesc hainele, băieții se certau pe timpul petrecut în baie, prietena mea refuza să se scoale iar bucătăria era practic un maldăr de vase murdare. Cu chiu, cu vai, ne-am mobilizat și am plecat: la 8 40 eram la Panemarul de lângă gară (chiar nu avem sponsori, dar vă jur că foietajele lor cu cremă de fistic sunt cerești!!) și ne beam tăcuți cafeluța de dimineață. Ne grăbiserăm degeaba: plecarea a fost întârziată cu 40 de minute. Vagonul nostru era plin de petrecăreți prăbușiți în moduri extraordinar de creative pe banchetele minuscule din tren. Am ajuns acasă frânți, iar restul e deja istorie. Școala a început, distracția a fost dată uitării de mai toți elevii clasei a 12a, și fanii Untold au rămas să asculte “Pepas” până i-au durut urechile de la atâtea amintiri frumoase. Sfârșit... Dar nu încă! Ca orice roman care se respectă, finalul trebuie să includă și o notă a autorului (de data aceasta, eu). Nu exagerez deloc când spun că Untold a fost experiența vieții mele, și aș recomanda-o oricui își permite, așa că ia-ți gașca cu tine – singur nu merită să te duci– și hai la Cluj! Biletele, evident, sunt cele mai scumpe: minimum 750 de lei bucata, plus că trebuie să le iei de pe acum! (da, chiar acum! Uite de unde îți poți lua abonamente pentru Untold 2022 imediat ce a doua tură se pune în vânzare). Despre cazare v-am povestit deja, deci nu vă pot ura decât să aveți la fel de mult noroc ca noi. În rest, festivalul nu e scump deloc: mâncarea are prețuri de restaurant cu pretenții medii, deci, dacă ești econom, poți să supraviețuiești cu 150 de lei pentru toate cele 4 zile! Și ca să nu închei cu prea multe sentimentalisme, vă mai dau un ultim pont: nu vă chinuiți să vă cumpărați apă. E 7 lei una, și nu prea merită. În schimb, duceți-vă la Main Stage și stați lipiți de baricada din față. Din când în când, voluntarii Untold vin și împart apă celor care stau acolo. Uite-așa ajungi să te și hidratezi pe gratis: dând disperat din mână până când cuiva i se face milă și îți pune o sticlă de Dorna în ea.

  • Provocarea toamnei: Inktober

    Dacă ești grafician e aproape imposibil să nu fi auzit de acest nume de temut din lumea artei, Inktober. De temut, fiindcă e o provocare a creativității și a consecvenței, iar de cele mai multe ori eu ezit să mă bag în ea. Dar nu și anul ăsta! Până una alta, hai să aflăm puțin mai multe despre el. Inktober e o provocare ce are loc în luna octombrie a fiecărui an și constă în a desena zilnic în tuș sau cerneală o lucrare sub o temă dată. Temele ți le poți alege fie de pe site-ul oficial, fie ți le poți întocmi tu înainte și te ții de ele zilnic până se termină luna. Ca bază, proiectul a fost fondat în 2009 de Jake Parker și are ca scop dezvoltarea tehnicii, dexterității, stabilității liniei, răbdării, consecvenței, creativității iada iada, pe scurt îți crește „mușchiu’ artei”. În fiecare an se dă o listă cu teme zilnice pe care participanții le execută și la final postează lucrările pe social media sub hashtag-ul #inktober (anul în curs) sau #inktober (tema zilei). Mai sunt hashtag-uri oricum, dar astea-s cele mai folosite. Dacă intri pe site o să vezi că sunt două variante de provocare: una clasică pe toată luna octombrie sau alta numită Inktober52 în care faci câte un desen pe săptămână pe toată durata anului și acolo ai o listă de teme diferită de varianta clasică. Din punctul meu de vedere, varianta clasică mi s-ar părea ceva mai dificilă dar e strict subiectiv. Un alt detaliu mișto e că pe site poți găsi și tutoriale sau sugestii de materiale potrivite pentru tuș. Ok, acum că ai aflat mai multe despre proiect, o să-ți arăt experiența mea de anul ăsta cu el. După cum am spus, nu mă arunc des în provocarea asta, fiindcă pe cât de îndrăzneață și fun e, pe atât e de dificilă mai ales pentru oamenii care nu au o consecvență în desen. Eu una mă număr printre ei. Din păcate nu pot desena zilnic ceva, dar cu un impuls potrivit și ceva încăpățânare pot reuși să fac asta pentru un timp. Singura dată când am reușit să mă țin de inktober aproape toată luna a fost în 2018, dar nici atunci nu am reușit să fiu 100% consecventă. Tot am mai sărit peste niște zile, iar de unele lucrări nu am fost prea satisfăcută. Cu toate astea, mi-a mai îmbunătățit tehnica și stabilitatea liniei, deci încă de atunci îți pot confirma că provocarea își atinge scopul. Anul ăsta în schimb, mi-am luat inima în dinți și am încercat din nou. Mi-am făcut un plan înainte ca să pot lucra zilnic și am ales să fac un crossover cu unul din proiectele mele personale, Bitter Cherries. Inktoberul de obicei e practicat în formate mai mici de dimensiunea caietelor de schițe din cauza deadlineului restrâns, dar dacă îți place să te torturezi la fel ca mine, te poți avânta și pe dimensiuni mai mari. Eu am lucrat pe format A3 spre A2. Ca paranteză și mică introducere, Bitter Cherries este o bandă desenată în lucru ce are în prim plan trei personaje feminine excentrice care lucrează sub acoperire la un club de noapte. Are multă acțiune, dramă și umor negru. E un proiect în colaborare cu două prietene foarte talentate pe desen și scris, Iulia Bleotu și Ana-Maria Gheorge. Prin urmare, m-am gândit că Inktober ar fi cea mai bună oportunitate pe toamna asta atât cât să-mi promovez proiectul, dar să și fiu mai consecventă și să mă perfecționez. Am lucrat în tuș, tradițional, după care am scanat foile și făcut ajustări digitale pentru un rezultat cât mai curat și armonios. Ce pot să îți zic acum cât scriu rândurile, după ce tocmai am terminat provocarea, e că a fost cea mai bună mișcare pe care am putut-o face! A fost foarte mișto toată experiența și chiar m-a imersat în universul și atmosfera din Bitter Cherries. Mi-am îmbunătățit și tehnica de lucru și m-am acomodat mai bine până și cu personajele mele. Am reușit să mă țin de toată lista cap-coadă pentru prima dată în viață și sunt mulțumită de toate lucrările făcute! Îți recomand și ție dacă vrei să te apuci de Inktober și nu ești sigur dacă te vei ține în totalitate de el, să încerci să găsești o soluție care să-ți stimuleze entuziasmul și mai mult. Pentru mine o temă de bază, tip ancoră, pe care am transformat-o după temele Inktoberului a fost cea mai bună soluție. Vezi, poate funcționează și la tine, succes!

  • 4 lecții de viață prezentate în franciza Star Wars

    Deși cred că pentru unii este o anormalitate ca unei fete să îi placă Star Wars, toată seria asta care aparține cu adevărat științico-fantasticului, va rămâne pe vecie maratonul meu favorit de filme. Are un umor atât de fin, acțiune din plin, climaxuri și noi începuturi, iubiri imposibile, trădări și un continuu, așa cum zice și titlul, război pentru cucerirea galaxiei. Compus din șase filme vechi care sunt și cele mai cunoscute, deoarece prezintă celebrele aventurile ale lui Han Solo, trainica prietenie dintre Anakin Skywalker și Obi Wan Kenobi soldată cu o demascare, nașterea lui Luke și evoluția sa ca și cavaler jedi, seria de filme mi-a captat atenția încă de când eram un mic copil pentru că mă fascinau efectele produse de săbiile laser, adrenalina, lupta pentru putere, dar mai ales modul prin care „cei buni” salvau mereu situația și se bucurau de victorie. Astfel, încă de când când eram doar un plod aveam o pasiune pentru altfel de filme. Nu doar veșnicele comedii romantice. Simțeam că vreau să văd ceva nu pot identifica în viața reală, ceva la care să mă facă să gândesc dincolo de barierele normalului. Cele trei filme noi, care urmează aceeași poveste, dar cu ceva noi personaje și evenimente amenințătoare, sunt la fel de deosebite și continuă faimoasa serie pornită încă din 1977. Am revăzut filmele de câte ori am avut ocazia, cu același deliciu, încât mi-am dat seama de anumite amănunte abia după ce am apucat să „rumeg” mai bine toate scenele și controversele. Am identificat totodată câteva lecții de viață foarte pretabile realității noastre. 1. Echilibrul Universului e ca și echilibrul vieții noastre de zi cu zi. Ce se întâmplă în Universul Star Wars? O eternă luptă între „cei buni”, adică Republica, cunoscuți și sub numele de Alianța Rebelă (luptându-se pentru dreptate și libertate) și „cei răi”, mai exact Imperiul, alcătuit din cei ce au ales să fie credincioși Părții Întunecate. Undeva între aceste două dimensiuni se poziționează cavalerii jedi, oameni antrenați să fie de partea binelui, răspândind siguranță și încredere și reprezentând totodată echilibrul universului. Ghidați să fie cei de partea binelui, asta nu era o certitudine, și, de altfel, acesta este și motivul unui posibil dezechilibru. Ei sunt cei în care Republica își pune speranța că prin intermediul lor, galaxia va rămâne în mâinile cui trebuie. Bun. Doar despre asta e vorba în Star Wars? Indivizi care se războiesc între ei în spațiul galactic? Well...nu chiar. Ce mi-a plăcut cel mai mult sunt numeroasele scene despre prietenie, despre cum e să fii alături celui care te-a ocrotit, despre pierderea persoanelor iubite, sacrificiu și distanțare, dar și despre ce înseamnă să vrei să-l vezi pe cel ce ți-e alături fericit. Nu cred că e nevoie să menționez mot-a-mot care este morala. Echilibru ar trebui să existe în tot, pornind de la noi. 2. „Răzbunarea nu e cheia”. Asta e una dintre premisele cavalerilor jedi. Dacă trebuie să rezolvi vreo problemă, atunci îndepărtează-te de răzbunare. E un fel de „câh, nu e voie” al zilelor noastre. În film, când se ivea vreo situație dificilă, cum ar fi moartea cuiva, cavalerii erau cei care dădeau dovadă de înțelepciune și răbdare și alegeau să-și vadă inamicul într-o poziție slabă, ca mai apoi să se dueleze cu el sau pur și simplu evitau să-și expună furia în fața dușmanului. Pare de necrezut, dar este legea după care ei își călăuzeau întreaga viață. Un fel de life mood. Dacă e să analizăm, e o lecție de viață veritabilă și în zilele noastre o astfel de atitudine e necesară, însă nu e pentru toți și mai ales, nu se pretează tuturor situațiilor. 3. Întotdeauna trebuie să existe speranță. Dacă e ceva ce se întâmplă în Star Wars, deși nu 100% în fiece situație, aceea e biruința binelui. Și asta pentru că „ăia buni” reușesc mereu să descopere acea portiță de scăpare din cea mai tenebră situație. Când unul dintre jedi, cel văzut de ceilalți drept cel ce va salva soarta Universului, a decis să treacă de partea forțelor întunecate, sub aripa cancelarului Palpatine și să devină Darth Vader, cea mai puternică persoană care putea exista, toată lumea se transformase într-un haos. Au fost uciși toți cavalerii Jedi, reușind să supraviețuiască doar doi. Au urmat apoi vremuri dificile, în care aceștia s-au ascuns prin diverse colțuri ale galaxiei, însă după ani de izbândă, atunci când și Luke a crescut și și-a exercitat dorința de a fi cavaler, a început să licărească din nou o luminiță. Speranța există, și asta nu ne-o zic doar filmele, ci însăși viața de zi cu zi. Trebuie doar să luăm o decizie la momentul potrivit. 4. Încrederea că putem trăi într-o lume mai bună. Deși pericolele erau la tot pasul, toți cei buni trăiau cu încrederea că nu vor putea fi eliminați și că așa cum cei dinaintea lor au menținut pacea în univers, tot așa o vor face și ei. Că orice ar fi, trebuie să se descurce și că nu acela va fi sfârșit. Nimic mai pretabil și pentru noi. Doar filmele sunt inspirate din ceea ce trăim. Morala în cazul acesta ar fi că strădania și ambiția nu au dat nicicând greș și că fiecare om are cărarea sa și oricât de întortocheată se arată, există un final pentru fiecare.

  • Never thought of joining an Erasmus+ project? It's time and here's why

    For me, and for others, Erasmus+ has become a significant part of our lives. It shaped me and it taught me more than I could have ever envisioned. Fall of 2019. A day like any other. I was returning home from a volunteering event, along with a couple of people from my school. It was dark, cold; we had just missed the last train home, and we were all crammed into the backseat of someone’s parent’s car, too exhausted to even attempt to strike up a conversation. Naturally, I pulled out my phone and began mindlessly scrolling through my feed. But something did catch my attention – it was an ad for a Youth Exchange Project in a foreign country. “You guys ever heard of Erasmus+ ?” I asked. “Yes, and I’ve applied.”, said the girl next to me. “You should too”. And just like that, without much thinking, I did. Little did I know, that one evening was going to change the course of the rest of my teenage years, and, most likely, my whole life. Because a couple of weeks later, I was boarding the plane to Lithuania, where I was about to attend my first Youth Exchange. And here I am, two years later, packing my bags as I’m leaving for my third project only of this year. So, what exactly is Erasmus+ ? Erasmus+ is a programme funded by the European Union, based on alternative, non-formal education for the European Youth. A Youth Exchange is an Erasmus+ project, where people of different nationalities come together to participate in activities on a chosen topic. Youth Exchanges take place all across Europe, and the participation is entirely free – meaning that the accommodation, transport and meals are one hundred percent provided. Topics can vary from social inclusion and discrimination, to digital thinking, entrepreneurship, and even arts, languages or media. My first project, in Lithuania, was called Rural Myths, and its purpose was to combat stereotypes through fun, active sessions. We started out with a few sessions to get to know each other through games. With all the laughs and fun, we didn’t even realize when we had slipped into the more “serious” activities – making a short movie to promote inclusion; writing a fictional newspaper on social issues, and so on. Cut to a few years later, in a project called Social Business, when we were split into teams and worked for several days to create and present our own business. I’d never been passionate about entrepreneurship before, and yet, I can say that one of my happiest memories in this life was pretending to be the CEO of a carefully-planned, fictional NGO. The bonding with the participants (A.K.A my fellow co-workers from HR and Accounting) was incredible. The things we’ve learned and the experience we’ve lived were unmatched. And, did I mention we won the Battle of the Businesses, against a winery, a sustainable hardware store, and other ethical businesses the fellow participants had come up with? At the end of every Youth Exchange, the participants receive a Youth Pass – a document that certifies that, throughout the project, you’ve gained a set of certain skills and competences. It is acknowledged by the European Union can be attached to your CV later. Talent Show and Intercultural Night Erasmus+ is about learning and having fun equally. In order to get to know each other better, and explore the backgrounds and diversity of our beautiful continent, each project hosts these two signature events. On Intercultural Night, each delegation has to present their own country – and it’s as creative and engaging as it can get! If you think our traditional dances are fun, let me tell you – it’s even more so when you have to teach the others how to do it! (spoiler: they’re always surprised it keeps getting faster and faster!). It’s amazing how much you learn about your own culture, when you see it through the eyes of the others. And us, Romanians, never fail to crack in a little joke about vampires, or about the fact that we eat cake at every funeral. No amount of Geography lessons at school will broaden your knowledge about other nations as much as learning Slovak tongue-twisters (as the Slovaks laugh at your likely-failed attempts), or being taught Flamenco by Spanish people, and so on. At the end of the day, we might be children and teens having fun – but behind that, there’s always sense of national pride when you learn about other traditions around the world, and teach about your own – the good, and, with a laugh, the bad. Talent Night is an opportunity to showcase your skills. But what I love is that, without fail, aside from a few serious entries, most acts are more on the humorous side. And both are equally entertaining. On one hand, you get to know your fellow participants; a glimpse into their passions and their lives. And when those marvelous acts are followed by an impromptu dance, invented two hours before the show, by participants of different nations, or improvised stand-up routines… That’s how you see how creativity arises from the bonding and the international friendships formed. Study Visits Have you ever gone up to a stranger, in a small Hungarian town, knelt down, and proposed? Or posed in a funny way, in the middle of a crowded street of a European capital? An important activity of a Youth Exchange is the Study Visit – a day when everybody visits a city in proximity of the accommodation. It’s a day for exploring and getting to know the locals, through completing a list of funny, and sometimes crazy challenges all around town, along with your team. Because nothing says “bonding” quite like doing the Macarena dance on the crosswalk with your team mates. In between tasks, you also get to visit museums, cafés, monuments, malls, and do as much sight-seeing as possible. In Vilnius, on our way to the Roman Catholic Cathedral and other sights, we happened to randomly stumble upon a national parade, which we watched with fascination. Also, because the day of our study visit was on the same day as our national election, the Romanian participants were encouraged to vote at the Romanian Embassy. And after doing the Crazy 50 Challenges in Mezőberény, Hungary, I am proud to say I have the map of that little town memorized. And I’ve mastered the art of dancing the national Hungarian dance in public. Memories, memories, memories… Goodbyes are never easy. But those at the end of a Youth Exchange are on another level. And I seriously mean it. We call it the post-Erasmus depression, and it never fails to surprise me how real, and how genuine it is. After each and every project, inevitably, there will be a few days, weeks and sometimes, months (with no exaggeration), of hardcore nostalgia. You know, the one that makes you ugly-cry and wish your experience had never ended. I still cannot look at pictures from previous projects without getting a little bit teary-eyed. There are songs that remind of certain places, or people; that transport me to that exact time and place, and that I can’t listen to without feeling physical pain in my chest. And I’m not the only one. Each day, I wake up to texts from my friends from Portugal, Spain, Estonia, Hungary, and many, many more; we’re making plans to visit each other soon (and whether we commit to them or not, there’s a high change we’ll see each other anyway sometime in future projects). I’ve started learning Spanish because I spent a lot of time hearing it on the last project. My Lithuanian and Slovak friends have sent me videos of them playing Romanian music over the speakers at school, and I, too, have started listening to a bunch of songs in languages I don’t understand. And me and some fellow friends have already planned a trip to Budapest to visit our Hungarian pals. I would never have thought an international friendship would last this lon